Sunt mama unui bebeluș de 15 luni, care mă lupt pentru viața ei spirituală.
S-au schimbat multe în viața mea de când eram mamă. Cel mai important lucru a fost să răspunzi brusc la nevoile copilului tău. Răspundeți-le acum. Fiind aici pentru el. Înțelegeți-l. În niciun aspect al vieții nu eram doar eu, copilul meu era deja acolo. Pentru că are nevoie de mine și eu nu pot și nu vreau să-i refuz nevoile sale. De aceea îmi implic bebelușul în toate și îl port peste tot cu mine într-o eșarfă. Trebuie să facă parte din lumea mea și să fie în siguranță.
Dar cum să mergi la biserică cu copilul tău? Cum să mergi la biserică când trebuie să alăptezi la fiecare oră și jumătate? Când nu doarme o oră la rând și exact când mi se potrivește? Când (deja mai mare) nu va rezista în eșarfă tot timpul, dar va trebui să alerge? Pe scurt, când trebuie să îi acord o atenție din când în când și nu mă voi putea concentra pe deplin?
Preferați nevoile bebelușului și nu mâncați? De câte ori chiar nu mă duc! Dar dacă aș avea mai mulți copii, nu aș merge la biserică mulți ani și asta nu este nimic care să mă avantajeze pe mine sau pe oricine altcineva. Nici măcar nu pot transmite credința dacă nu o practic singură.
Lăsați-l acasă? Nu numai că nu va dura, dar nici eu n-aș dura. Și nu vreau să-l învăț pe copilul meu să aștepte, pentru că mama lui se va întâlni acum cu Domnul Dumnezeu. Ce ia Domnul Dumnezeu pe mama sa? Și nici nu vreau ca soțul meu să rămână acasă și să meargă la o Liturghie diferită de mine, pentru că vrem să mergem împreună la biserică ca familie. Vrem să participăm la liturghie împreună cu întreaga comunitate a altor credincioși.
Așa că mergeți împreună când puteți. Chiar și cu prețul de a nu te putea concentra pe deplin. Chiar și cu prețul stării ocazionale sau al mersului în fața bisericii. La jumătatea distanței, când încă nu puteam să alăptez în eșarfa în care îl port pe fiul meu, iar el era flămând. Sau alăptați într-o biserică și riscați să ofensați pe cineva, deși nimic nu este vizibil din sân. Așa că mă duc când pot și alăpt dacă trebuie. Sunt înăuntru cât pot, iar când nu sunt, ies afară. Dar după fiecare Liturghie pe care o putem face, mă bucur că am fost acolo, chiar dacă poate nu-mi amintesc niciun cuvânt din predică, chiar dacă spun cuvintele rugăciunii fără să gândesc, dar știu că Dumnezeu știe că am fost acolo ca cât a dat. Și, deși este posibil să nu-l percep cu simțurile mele, cred că fiul suge în sine în mod sacru și harul lui Dumnezeu lucrează asupra lui la Liturghie.
În cele din urmă, am descoperit că aș putea învăța de la copilul meu alăptat. Tocmai asta mă deranjează atât de mult în relația mea cu Dumnezeu, pe care este atât de greoi să-l caut.
Bebelușul nu se gândește. Știe că are nevoie de mama ei, are nevoie de alăptare. Vă anunță și are încredere în mine să vă răspund. El are încredere că va obține ceea ce are nevoie pentru creșterea și viața sa. Că nu-l voi lua, nu-l voi pune deoparte și nu-i voi oferi niște compensări imperfecte cu care ar trebui să fie mulțumit. Tot ce va face este să mă sune să întreb. Și apoi acceptă cu încredere. Baie chiar și în somn. Alăptarea este pentru el o soluție la foamete, sete, oboseală, frică, neliniște, durere, singurătate, nesiguranță, boală ... Există întotdeauna un lucru, și asta este relația cu mine, mama lui. Nu este atât de simplu cu o relație cu Dumnezeu? Poate că nu trebuie să muncesc atât de mult. În contactul pe care îl creez pentru copilul meu, trebuie să fiu mereu cu Dumnezeu. El este, de asemenea, o mamă care alăptează:
Domnule, inima mea nu se ridică,
ochii mei nu par superbi.
Nu caut lucruri mari
nici măcar dincolo de minunile inaccesibile pentru mine.
Dar mi-am liniștit și liniștit sufletul.
Ca un copil saturat în brațele mamei,
ca un copil saturat, așa este și sufletul meu în mine.
Speranță, O Israel, în Domnul din acest timp și pentru totdeauna.
Autorul este mama unui bebeluș alăptat de 15 luni și are o educație psihologică.