considerare

Bolile cardiovasculare (BCV) sunt în prezent principala cauză de deces în țările dezvoltate și se așteaptă aceeași situație și în țările în curs de dezvoltare până în 2020. (1) Ateroscleroza coronariană este una dintre cele mai frecvente cauze ale BCV și este asociată cu morbiditate și mortalitate ridicate. (2) Manifestările aterosclerozei coronare includ și sindromul coronarian acut (SCA).

Rezumatul faptelor despre infarctul miocardic (MI)

În acest articol, vreau să mă concentrez în primul rând pe ceea ce este important (conform recomandărilor și literaturii disponibile) de luat în considerare la pacienții după IM. Evoluția bolii după IM nu este aceeași pentru fiecare pacient. În îngrijirea suplimentară, este important să se ia în considerare complicațiile și amploarea leziunilor miocardice, care vor împărți pacienții noștri în risc ridicat în ceea ce privește complicațiile pe termen lung sau pe termen scurt.

Complicațiile IM

În introducere, vom rezuma pe scurt complicațiile IM. Le împărțim în 3 grupe: anomalii mecanice, pericardice și de transmitere (Tabelul 1). Dintre complicațiile mecanice, este rară ruperea peretelui liber al ventriculului stâng. Este o complicație fatală a cărei incidență este în scădere. Acest lucru este raportat a fi mai mic de 1%, confirmând o incidență de tamponadă de 0,85% la 100.000 de pacienți tratați cu fibrinoliză (3). Scăderea incidenței sale se poate datora unui control mai bun al tensiunii arteriale, utilizării beta-blocantelor (BB), inhibitorilor enzimei de conversie a angiotensinei (ACEi), utilizării terapiei antiplachetare, terapiei cu reperfuzie. Ruptura septului interventricular apare aproximativ de două ori mai des decât ruperea peretelui liber. Poate să apară cel mult 3 zile până la 2 săptămâni după MI. Aceste complicații provoacă mortalitate ridicată, iar gestionarea lor aparține unor centre specializate.

Nu se știe în ce procent de complicații individuale apar în țara noastră. Singurele date disponibile sunt cele mai frecvente cauze de deces după IM în faza de internare, care sunt disponibile de la SLOVAKS (Registrul slovac al sindroamelor coronariene acute) din 2007 și 2008. Cele mai frecvente cauze au fost șocul cardiogen (53%), fibrilația ventriculară sau tahicardie ventriculară (6,63%), ruptură de perete liber (4,40%), bloc AV de grad superior (1,10%). (15)

În ceea ce privește urmărirea, este de asemenea important să se observe dezvoltarea anevrismului ventricular stâng la pacienții după IM, cel mai adesea după IM anterior. Această complicație este asociată cu morbiditate și mortalitate ridicate. Definiția unui anevrism ventricular stâng rămâne controversată, dar în sensul acestui articol putem defini că este un perete fibrotic subțiat, cicatrizat, din cauza necrozei miocardice. Anevrismele de vârf și de perete anterior sunt de patru ori mai frecvente decât anevrismele de perete anterior sau posterior. Incidența este de aproximativ 8-15% din cauza unei îmbunătățiri semnificative a tratamentului IM (16). Pacienții cu anevrism ventricular stâng sunt expuși riscului de insuficiență cardiacă, tromboembolism și aritmii maligne. Terapia este fie chirurgicală, fie medicamentoasă (ACEi, BB, terapie anticoagulantă).

Stratificarea pacienților după IM

Prevenirea secundară a evenimentelor cardiovasculare

Concluzie

Stratificarea unui pacient după SCA este importantă nu numai pentru medic, ci și pentru pacientul însuși. Oferă informații importante despre prognostic, necesitatea unui tratament mai agresiv și o monitorizare mai frecventă. Trebuie remarcat faptul că pacienții după complicații în contextul IM, cu boli asociate, sunt mai expuși riscului și, prin urmare, au nevoie de controale mai frecvente. De asemenea, este important să informați pacientul cu privire la necesitatea prevenirii secundare. Toți pacienții ar trebui să aibă o terapie optimă cu medicamente cu administrarea de medicamente, pentru a atinge valorile țintă ale presiunii și parametrii de laborator (nivelul colesterolului LDL). În practica obișnuită, întâlnim adesea efecte secundare de la medicamente care îi fac pe pacienți neaderanți la tratament. Poate că explicând riscul în termeni de prognostic pe termen lung vor fi motivați să urmeze procedurile terapeutice. Implementarea acestor proceduri în practica clinică ar trebui îmbunătățită, deoarece este benefică nu numai pentru pacient, ci și pentru medic.