stăpânul

Această lume pur și simplu are nevoie de mai mulți oameni buni. El are nevoie ca noi să nu ne privim cu ură și dependență, ci să ne putem susține reciproc, să arătăm compasiune și să ne iertăm reciproc când am fost răniți.

Bankei Yōtaku a fost un pustnic și un maestru zen japonez de mai mulți ani. După mult timp, a reușit să obțină iluminarea dorită. A avut ocazia să intre în mănăstire, dar a refuzat o poziție înaltă și a preferat să rămână în bucătărie. Cu toate acestea, zvonurile despre înțelepciunea sa au ajuns în fiecare colț al Japoniei, iar studenții l-au urmat în speranța de a le împărtăși un bob de înțelepciune.

Într-o zi, în timpul meditațiilor, lui Benkei i s-a spus că unul dintre cărturarii săi a recurs la furt. Toată lumea se aștepta ca savantul să plece de la mănăstire, dar Bankei nu a făcut nimic. Câteva zile mai târziu, însă, savantul a fost surprins furând din nou, dar Bankei a ignorat din nou cazul. Cu toate acestea, acest lucru i-a enervat pe ceilalți locuitori ai mănăstirii și au scris o petiție în care cereau excluderea hoțului. Au crezut că nu merită un loc în mănăstire. Au amenințat că vor pleca dacă Bankei nu îl va expulza.

Când Bankei a citit petiția, a spus că învățații săi știau încă să facă distincția între bine și rău. Dar cel care a furat evident nu știe și cine îl va învăța, dacă nu Bankei? Prin urmare, le-a spus cărturarilor că, dacă vor, pot pleca, dar cel care a furat fură. În acel moment, lacrimi se revărsau pe obrajii hoțului și își dădu seama că nu mai simțea dorința de a-și însuși ceva ce aparținea altora.

De ce este mai bună această poveste decât o lecție? Pentru că ne afectează în mod direct sentimentele și depășește bariera raționalității pe care nu toată lumea trebuie să o înțeleagă. Cu toate acestea, chiar și un copil mic înțelege povestea. Ei transmit mai departe cunoștințele generațiilor antice fără a fi nevoie să citească mii de pagini și să învețe o mulțime de cuvinte străine.

Chiar și unul dintre pilonii de bază ai budismului susține că cea mai mare înțelepciune nu poate fi învățată, ci vine din interiorul nostru. Povestea simplă și scurtă a pustnicului Bankei este un exemplu perfect în acest sens. Ne arată că critica adesea vorbește mai mult despre cei care critică decât despre cei care sunt ținta criticii. Cu toate acestea, critica nu ne învață prea multe. Compasiunea, înțelegerea și iertarea ne vor oferi mult mai mult.

În societatea actuală, nu este neobișnuit să ne întoarcem cu spatele la cei ale căror păreri nu le considerăm adecvate. În loc să încercăm să ajungem la un compromis și să construim poduri între noi, am prefera să ardem acele poduri și să ne îndepărtăm. Dacă nu ne-am purtat reciproc, nu știm de ce a acționat așa cum a făcut-o. Nu avem nicio idee despre motivele sale reale. Cu toate acestea, critica ne oferă consolare iluzorie că putem distinge între bine și rău.

unsplash.com

Dacă criticăm pe cineva, ne punem într-o poziție superioară și presupunem automat că nu am fi făcut-o niciodată. Negăm negativ în noi și credem că suntem mai buni, mai morali și uităm să vedem binele în ceilalți.

Desigur, este necesar să menținem ordinea în societate și trucurile nu ar trebui să fie ținta laudelor. Cu toate acestea, înainte de a decide să excludem un „criminal” din viața noastră, pentru că nu putem avea o astfel de persoană una lângă cealaltă, ar trebui să ne gândim dacă persoana respectivă nu are nevoie de ajutor și cum o putem oferi.

Creierul nostru este programat în mod natural să arate compasiune și ajutor, dar cumva uităm de asta. Este mai ușor să critici decât să ajuti. Critica se naște de la sine, dar pentru ajutor și un act de bunătate, trebuie să decidem și să acționăm. În unele cazuri, însă, critica servește drept mecanism de apărare pentru cei care nu au încredere și sunt vulnerabili.

Amintiți-vă, este ușor să criticați, dar veți face mult mai bine pentru lume dacă arătați respect, empatie și capacitatea de a ierta.