Plenitudine
Colecție de la Vilago Vega intitulat Plenitudine.
A ieșit ca. 97. publicare de Herba
Nu este de vanzare
Plinătate - Vilago Vega
Sună, nu e rău,
un vis dintr-un vis poate,
vis fără vis nu -
cu forță visătoare.
Așa că a vrut, așa că a vrut,
visul nu a ieșit -
fără legătura sufletelor
nici o conexiune a corpurilor.
Sper că mai aud
râsul ei timid,
câteva suspine, câteva propoziții -
Nu pot să vreau mai mult.
Sunt două din zi, abia de jos
te ridici, el te are din nou.
Sunt trei săptămâni
iar zilele trec, visele te-au apucat
de cealaltă parte a întunericului,
unde nu există jocuri.
O opresc și o pornesc
maree proastă,
așa am fost eu
și în cele din urmă nimic -
semnal ursuz și scuipat gol.
Sunt soare tulbure,
Mă răsucesc în toate direcțiile,
în grădinile castelului
Am făcut o notă
are o adresă de rouă,
ce ticălos
seara a tăiat.
Începe din nou în fiecare zi
înainte de a termina,
și nu termina, doar sări
de la nimic la întuneric,
când săptămânile sunt trei
și apoi luni, ani,
dispărând în fundul canalului.
Nici măcar nu te-am citit
și deja sunt interesată, Emily,
precum a făcut odinioară Lautréamont.
Am cedat unui vis poetic
iar imaginația mea convocă
poezii picturale. sunt uimit!
Te-am mai citit, Emily,
totuși, încă nu am înțeles.
Voi încerca foarte mult
și te voi respecta -
rochie albă, versuri dureroase,
suflet chinuit de timiditate.
Ce pot experimenta,
cufundat în cuvintele tale?
Mă opun imaginii de a mă apropia de ea
momentan doar unul,
Nu pot să nu-mi bat inima,
sufletul meu rătăcește prin întuneric.
Nu-i deranjează să mă întâlnească,
este dintr-un alt mod, el habar n-are,
sau chiar, derivă prin libertate.
Necazurile mele nu-i mișcă mintea,
nu ghicea cui îi va subordona,
îndoiala îi zumzăie în cap,
vorbește despre ea - amar și bolnav,
Refuz să plec la vânătoare pentru ea.
Nu, nu o voi mai atrage,
Nu voi face un pas către cătușele ei,
nici lacrimi de har, nici nimic
nu mă mai leagă de ea.
Îmi plec capul, tăc, nu fac nimic,
nu este altceva decât să mă ademenească în secret,
poate așteaptă curios -
dar nu-mi oferă niciun har.
Este mai ușor să suporti durerea specifică
cum să te distrugi prin chinuri abstracte,
când noaptea strigă cu urletele ei întunecate,
valuri misterioase pot veni la mine,
un ecou al unui gemut teribil mă trezește,
demonii prind viață în urechi adormite,
trimite semnale nervoase în întunericul dimineții
aripi de liliac zvonind.
Trec cerul ca niște fulgere scurte,
ca soarta codului nespălat,
mesaje de la o stea îndepărtată,
și chiar în capul meu îmi pregătesc des,
sapă în creier ca niște gloanțe din iad
în vremuri de mături zburătoare,
vărsând neliniște înșelătoare gânditoare
și dă aerului o claritate,
și blestemă și varsă sulful și se întristează,
chiar rehocú, o durere specifică a cârligului
le vor aduce cu bucurie celorlalți.
Arde amărăciune, pictează diavoli pe perete
și bubuit în jurul victimei nevinovate -
monștri invizibili și sfinți.
Iubit de moarte, paralizat de iubire,
mă ai în suflet doar cu un salariu -
în cele din urmă ne înțelegem,
doar o privire, o atingere, o senzație,
iti multumesc pentru dragostea ta de ura,
trecând în trup,
Îmi curg vechile răni
acoperit cu sare și cenușă.
La fel ca înainte,
imprudent, pasional și fără să știe,
Aud doar fracții în cuvintele tale
cântece, răni, forme -
te schimbi, ești încă diferit,
fiecare schimbare mă lovește din nou,
Nu cred că pur și simplu nu-mi place.
În întunericul singurătății nebunești
Încerc să te prind,
deci nu trebuie să scriu,
Aș arăta așa.
Prin împlinirea faptelor disperate,
fără cheltuieli și fără venituri,
palmele tale tremurătoare
Mă voi umple de poezie superficială.
Boala a izbucnit din nou în suflet și în inimă
și undeva adânc în părul corbului
au apărut, tragând mingi de foc.
Ea se întoarse spre a doua deva
și s-au contopit într-o singură imagine -
fată și cal cu o coamă lungă,
și știe, știe, și habar nu are,
că calul s-a înroșit la urechi.
Haina lui este netedă - se presupune că este un animal,
dar gâtul lui este un animal,
a prins viață cu condoleanțe, rupând poezia.
El ezită, dar tot merge
pentru ideea ta de pasiune
iar ea se preface că încă nu și-a revenit.
Ar cădea în genunchi,
s-ar purta pe cer, i s-ar pierde capul
pe pieptul ei, și nu și nu uitați de ea.
Pleacă și zâmbește,
și scutură ca o pasăre rănită
și îi plăcea râsul lui
și se gândește la un păcat comun.
O fată a dispărut, cealaltă a dispărut
și culori estompate pe un curcubeu îndepărtat,
până în sfârșit într-un hambar întunecat
a rămas în picioare tot rupt,
urla dureros noaptea,
când i s-au dezvăluit zâne triste,
că nu-i va împlini niciodată imaginația.
M-am adaptat mult timp,
până când am cedat: trebuie să mă întorc,
pleacă, deviază, trebuie.
Când mă dezintegr, sufletul meu se rupe,
pe prada fluxului unei plase de aruncare -
timpul aleargă, zboară, rezistă
și formez un cuplu cu el,
Bate vântul din capătul opus,
Mă umfle, dezbrac întunericul,
Pierd, cobor -
rapid, picnic și derapaj!
Întorc colțul, îmi rup coarnele,
Mă îndepărtez de durere,
Sunt palid ca brânza de vaci,
nici o glorie nu mă onorează,
Nu am dreptul la atenție -
Sunt doar un fals magician.
Când salut, fii atent,
căci nu se știe cine, când și cu cine,
atâta timp cât ies glandele de dimineață,
Îmi iau adio repede repede.
Îmi înfășor brațele, sperii alte chinuri,
Fac să pară că sunt încă în partea de jos.
Ești un individ evlavios
Compun versuri leneșe,
este vina mea,
timpul trece încă, în jur, iar și iar,
Mă concentrez pe drojdia de carne,
Nu sunt nimeni - și nu voi fi niciodată.
El așteaptă de la mine o împlinire mai fericită a viselor -
Am încercat să tac și ea a fost învăluită în întuneric,
s-a ridicat, s-a ridicat și a prins viață cu speranță,
tot nu putea fi ea însăși
și încă nu eram cu ea.
Ea mă avea, dar eu nu o aveam -
acel moment însemna strălucire în ochii ei,
dar în a mea a reprezentat o ceață -
ne-am găsit în strânsoarea propriilor noastre cătușe.
Bucuria este aici: râd, dragă,
din atâta fericire, râd recunoscător,
totul este suplu, râd pentru tine
chiar dacă nu am nevoie, râd pentru totdeauna
cu fiecare fată, dar tu ești singura,
cu cine vreau să merg la cinema, pentru că
adevărul este că este tot felul de lucruri
și aș trăi doar pentru tine
fără lumină, fără gingășie și omisiune,
Aș face versuri mărturisiri pentru tine,
numai tu și cu mine vom sta pentru totdeauna
după ce a comis o crimă ritualică reciprocă.
Florile plutesc pe suprafața furtunoasă,
jenează bucuria în stânjeneală,
depunerea excitării animalelor,
sufletul azuriu strălucește cu teamă.
Frații mei și cu mine eram pe proeminență,
lăudând frumusețea, am atras-o,
o femeie superba si binevoitoare,
care durează mult timp pentru a alege.
În cele din urmă, am rămas singur
iar frații au mers pe alte căi,
croitoreasa deva nu trânti ușa,
ne-am ridicat privirea spre cer.
M-a străbătut ca o umbră,
s-a dus după alta sunând,
de putere mai mare am devenit al meu,
s-a dedicat pacii zidurilor mănăstirii.
Suprafața a rămas calmă fără flori,
bucuria s-a transformat în smerenie,
prin credință și-a apărat sufletul răzvrătit,
iar șuvoiul păcătosului m-a luat.
Ce este dincolo de orizonturile viselor și responsabilităților,
când toate pasiunile se ridică la sațietate?
Mai este ceva sau nu?
Orizonturile sunt deloc încrețite?
Numai în acest fel prevalează balastul percepției,
supraviețuind ființei, profesez doar bunăstarea,
Sunt reticent să mor, înot în gol,
Nu pot judeca judecata viselor străine
și am lăsat-o pe a mea să dispară în umbră.
Deodată totul strălucește și se întunecă din nou
și între timp ploaia care nu se oprește,
are loc ranchiuna spălată de peretele apei,
speranța este dată în teroare,
într-un zâmbet rigid, bucuria se schimbă,
dorința neîmplinită spală băncile.
A spus că nu o are acum în cap
nici un sentiment de securitate, nici o putere de a zâmbi,
să renunți și poate să te enervezi,
se presupune că ar trebui să tăcem, să nu risipim degeaba.
S-a târât neumbrată pe străzile înguste
iar eu lângă ea ca un clovn.
Care dintre noi a fost învăluit în vise?
Nu mă mai pot trage măsurat în spatele ei.
În piață au avut loc lupte de oraș
iar ea se opri o clipă,
fascinat de indecizia mulțimii,
era pierdută pentru totdeauna la orizontul nopții.
Acea neputință, acea groază, acea soluție,
care ne obligă în mod constant să ne întoarcem,
ca un bondar mă întorc la ciulin,
care îmi va străpunge din nou inima bolnavă.
Nu mă schimb, nu cred, primăvară,
prin explozie de gol, merg la atac,
Am măturat canalul cu un pas funerar
iar fundul meu mă neagă înainte să mor.
Ce bine este uneori seara,
când plouă afară și viața se oprește
în loviturile tale zdrobitoare și tu
vă puteți bucura pe deplin de suferință,
pete nocturne sacadante.
Se agită și se agită -
nu vei face nimic cu propria ta mică,
un cântec sumbru ajunge la miezul nopții,
se răspândește spontaneitatea bătaților,
explozivitatea ortodoxă
furia oaselor în sus,
pisici funerare urlând
te va invita să te împaci
cu o ființă muritoare jale,
ai șapte încercări -
nu distruge nimic și distruge-te pe tine însuți!