Era 1986. Fiecare dintre noi știe că anul acesta nu a fost cel mai bun an. Toamna dispare în noiembrie, iar iarna vine treptat.
În acest moment s-a născut un alt membru, un alt locuitor al țării - „Eu”.
După ce am venit de la spital, am cunoscut mai puțină faimă. Toată lumea s-a bucurat de bunica care a vizitat familia. De când eram primul născut, părinții mei au arătat cea mai mare bucurie și dragoste. Următoarele rânduri erau toate rudele. M-au luat și pe mine, fiecare, în brațele mele.
După 3 luni am devenit alergic. A fost o boală îngrozitoare. Toată fața copilului meu a fost mutilată. Din moment ce totul a mâncat, nu m-am putut opri din zgârieturi.
După ce a fost transportată la spital, mama a rămas cu mine.
a supraviețuit întregului sejur cu mine. A plâns în minte și a vărsat lacrimi, pentru că nu credea că uneori aș avea din nou o față frumoasă ca înainte. Vă mulțumesc foarte mult că ați stat lângă mine și nu m-ați lăsat la doctor. Atunci am avut nevoie de persoana mea cea mai apropiată și era mama mea.
Când am împlinit 1 an, în mod miraculos, totul a dispărut. Pielea mea strălucea din nou. De-a lungul timpului, am învățat să merg, ceea ce și părinții mei s-au bucurat. La urma urmei, am fost primul lor fiu. Un bebeluș frumos care a primit o cantitate imensă de dragoste.
Părul meu avea culoarea aurie și fin ca puful. De-a lungul timpului, au devenit mai groase și mai dense. Toată lumea și-a invidiat sănătatea și calitatea. Ochii mei erau mari și albaștri. Toți cei care le priveau aveau în față o lagună limpede.
Am avut puțin la etaj și asta m-a făcut unic. Urechile mele erau centrul atenției când m-am dus să mă întind. Unul dintre părinții mei mi-a îndreptat întotdeauna când am adormit, deoarece cuburile bebelușului sunt fragile la o asemenea vârstă.
Când am zâmbit, aveam trăsăturile unui copil.
Corpul era neted, moale și întotdeauna parfumat. Dacă mama încă se agață de mine, o va mirosi întotdeauna.
Am împlinit 5 ani și grădinița mă flutura deja. Acestea au fost cele mai rele momente pentru mine. Pentru că am plâns dimineața când mama m-a părăsit. Lacrimile i-au ieșit și în ochi.
Tatăl meu mi-a acordat atenție în principal în ceea ce privește sportul. El tânjea să aibă un fiu de atlet, deoarece era un atlet profesionist. Dacă nu ar fi încercat, aș fi iubit sportul. M-a condus la ea încă de la primii pași. Pe lângă fotbalul pe care l-am făcut până acum, am învățat să schiez. Părinții mi-au spus că am plâns mereu și am preferat să le scot și să le arunc. În ciuda faptului că tatăl meu a avut răbdare cu mine, am putut în cele din urmă să învăț să schiez.
În mod regulat, am schiat în timpul iernii pentru al șaisprezecelea an. Este frumos dacă cineva are șanse.
Am avut idolul meu în fotbal. Era tata. Am încercat să-l potrivesc în toate privințele. Am avut un vis să fiu fotbalist profesionist. Cred că voi reuși într-o zi.
Pentru toată lumea, pentru mine, școala a fost doar o povară. Nu mergeam niciodată la școală cu un zâmbet. Acei ani mi-au adus ceva nou, necunoscut din multe puncte de vedere. Mi-am făcut prieteni acolo, dar am simțit că nu vor fi cei reali cu care voi trăi mulți ani. Eram mai mult în compania adulților, așa că nu aveam prieteni sau colegi. Căutam noi prieteni care erau destul de în vârstă decât mine, pentru că mă simțeam în siguranță cu ei și se ajutau reciproc în multe feluri.
Anii școlari au trecut ca apa și am avut o decizie în fața mea unde să merg mai departe. Am ales o școală de afaceri, bineînțeles din constrângerea părinților mei.
Acești 4 ani nu au fost cei mai buni pentru mine. Am avut întotdeauna examenul final în fața mea când am început școala. Fiecare profesor ne-a amintit să învățăm intens, pentru că absolvirea va fi dificilă.
Acum sunt la doar câțiva pași de acel moment. Cred că voi reuși și așa îi voi face pe părinții mei fericiți, dar și pe mine. Voi fi liber și mai mult în captivitate pentru a studia. lumea mi se va deschide. Atunci voi simți pentru mine care sunt aspectele pozitive și negative ale lumii.