Ce spune modul în care tratează persoanele returnate din străinătate și pe cei care sunt separați de restul populației suspectate de infecție cu coronavirus despre republica noastră și despre relația acesteia cu proprii cetățeni?

ceva

Autorul studiază la Universitatea Cambridge

Datorită Schengen, o stație de cale ferată aproape la granița statelor, cândva atât de puternic păzită, era aproape inexistentă în secolul XXI. Dar astăzi, într-un moment de pandemie globală, capătă din nou importanță și, trecând prin ea, cetățeanul simte din nou importanța acestei diviziuni.

Repatrierea traversează această graniță în timp ce merge pe drumul asfaltat îngust care urmează până ajunge la o mașină militară și câțiva soldați care îi îndrumă pe repatriați să aștepte la începutul pajiștii. În lumina soarelui apus, monumentele capitalei pot fi văzute. Deși încă îndepărtat, dar după mii de kilometri parcurși atât de aproape.

Mai târziu, la mutarea unui camion militar mai vechi într-un centru de colectare, unde într-un cort încălzit plin de oameni necunoscuți, care călătoresc din întreaga lume, repatriții așteaptă să fie anunțat unde își va pierde locul. Va fi un „lux” în legendarul Častá-Papiernička sau în realitatea dură a Lešte sau Gabčíkov? Din fericire, de data aceasta va avea loc un loc în Trenčianske Teplice.

După o așteptare de trei ore în cortul deja menționat cu alți zece repatriați, adică în imediata apropiere a unor persoane necunoscute decât persoana care a fost expusă zeci de ore în drum spre casă, repatriații sunt luați, din nou într-o mașină mică, la facilitatea atribuită. Acolo trebuie să aștepte din nou, la miezul nopții și mai mult de o oră, pentru a aloca o cameră dublă cu internet aproape nefuncțional. Iar la sosire și în timpul carantinei, repatriații nu primesc aproape nicio informație. Nu știe când și cum va fi testat, dacă și cum va plăti un preț ușor exorbitant pentru mâncare pe zi (13 euro).

Raportatul află mai târziu că persoanele cu care a așteptat ore întregi în cort și a călătorit cu ei la unitatea de carantină au dat rezultate pozitive pentru noul coronavirus.

Aceste imagini au fost experimentate nu numai de mine, ci și de alte mii de repatriați care, din diverse motive, au decis să se întoarcă acasă în momentul pandemiei, „în patria lor”. Unele din cauza familiei, altele din motive financiare și altele pur și simplu pentru că vor să fie acasă în momente critice. Multe povești și videoclipuri despre oameni care au experimentat circumstanțe de carantină semnificativ mai grave au călătorit prin Facebook - de la cazare cu persoane pozitive până la igienă precară în facilitățile la care au fost repartizați. Sentimentul omniprezent este că revenitul nu este o ființă umană, ci doar un număr. Posibil un risc.

Nu vreau ca aceste replici să pară că te plângi. Trăim vremuri extraordinare și toată lumea - polițiști, soldați sau igieniști - face ceea ce știu. Dar despre asta este vorba - gestionarea persoanelor returnate, precum și a persoanelor din zonele în care boala se răspândește, respectă procedurile și regulile stabilite în rândul funcționarilor publici și al persoanelor care aplică legi și reglementări. Mai ales în perioadele de incertitudine și criză (și ce este mai incert decât o schimbare de guvern în timpul unei crize economice într-o pandemie?) Multe procese au loc în conformitate cu regulile standardizate. Dar de ce procedurile noastre standard arată așa?

Scopul acestui text este de a reflecta la ceea ce spune o astfel de gestionare a crizelor despre relația cetățean-stat. O privire asupra acestui subiect ilustrează destul de bine esența problemelor pe care le avem cu statul chiar și în perioade de criză.

Cu patruzeci de zile înainte de porțile Veneției

Este o ironie lingvistic-epidemiologică faptul că primul caz confirmat al unui nou coronavirus a fost adus în Slovacia de către un om care