dă-mi

Dragă Tată de Crăciun, îți scriu pentru a-ți cere scuze.

FOTO - TASR/Dušan Hein

Încă de la o vârstă fragedă, nu credeam că există, pentru că am știut întotdeauna că tatăl și mama purtau cadouri. Cu toate acestea, astăzi aș vrea să recâștig acel timp pierdut: la 43 de ani, am aflat că exiști. Îmi spun: mai bine târziu decât niciodată.

Nu vorbesc despre evaziile consumative ale imaginației (Amazon este aici pentru mine), ci despre imaginația vitală, abilitatea care ne permite să nu fim mulțumiți de realitatea așa cum este, de sursa din care izvorăște, ce este legat de arta povestirii. Asa si tu. De ce ar trebui să cred mai mult în existența Odyssey, Roma sau Anna Karenina și mai puțin în a ta? Personajele din marile povești sunt ipoteze narative, cu care lăsăm să se vorbească realitatea atunci când pare a fi tăcută și, prin urmare, absurdă.

Cuvântul „absurd” (tal. Assurdo) provine din cuvântul „surd” (tal. Sordo) și fantezia este aparatul auditiv care ne permite să auzim din nou cum lucrurile din jurul nostru își poartă cântecul și astfel ne „ating” din nou.

De aceea avem nevoie de tine, dragă Părinte Crăciun. Dacă nu ați exista, cum am putea crede că viața este o mare surpriză? Că această dorință este focul existenței și această imaginație este combustibilul ei? Cum se poate dori chiar și fără imaginație? Și cum putem fi în viață dacă nu vrem nimic?

Dacă darurile tale nu ar fi apărut în mod misterios măcar o dată pe an, ce s-ar fi întâmplat cu copilul în care am trăit cu toții când am avut încredere în lume și viață și nu am început încă să ne ascundem în spatele diferitelor măști și armuri pe care le dorit împotriva voinței noastre să fie forțați să poarte în timpul vieții noastre, astfel încât să nu ne rănim prea mult?

Copilul avea dorințe clare și esențiale: voia să iubească și să fie iubit, nu trebuia să facă altceva decât să fie acolo pentru a exista. Dar atunci - ar spune Pirandello - a apărut, dar a încetat să mai existe, pentru că a uitat că adevărata fericire stă în păzirea bucății de suflet pe care numai Dumnezeu o cunoaște. De aceea, a spus Hristos, numai copiii pot intra în împărăția cerurilor, pentru că numai ei o pot primi și accepta așa cum se face cu daruri. De aceea ești „tătic”, tătic, pentru că îți dai viața sub formă de pachete sub copac. Ființei tatălui tău se adaugă adjectivul nepotrivit „Crăciun” (în italianul Natal, care înseamnă și naștere, sau „născut”). Iar cadourile sunt „surpriza” care ne amintește că fiecare viață este o surpriză rară, ceva complet nevăzut, regal, adică cu adevărat demn de nașterea unui rege.

Din acest motiv, poate ar trebui să demontăm versiunea poveștii, conform căreia aduceți cadouri numai celor care se comportă bine. La Crăciun, nu contează cine suntem și ce suntem, ci faptul că suntem aici, că suntem „reali” (datorită jocului limbii noastre italiene, se vorbește și cuvântul „regal” (regale) prin cuvântul „real”). Răul pe care l-am comis este deja uitat și merităm un cadou, pentru că la Crăciun, slavă Domnului, ne vom naște mereu din nou. Deși, nu se poate câștiga, se întâmplă doar și atât.

Și, în plus, locuiți în țara înghețată din nord și nimeni nu știe exact cum puteți livra cadouri tuturor într-o singură noapte, cu ajutorul renilor și elfilor. Într-adevăr, totul despre tine este atât de bine gândit încât nu poate fi real.

Prin urmare, acum că cred în existența ta, aș vrea să-ți cer câteva cadouri.

Publicitate

Vă rog să ne dați din nou acea imaginație, acea abilitate de a vedea ce lucruri lipsesc, astfel încât să putem găsi realizarea lor, astfel încât să putem avea grijă de ei: grădinarul care privește sămânța își imaginează un trandafir; profesorul își imaginează o persoană matură care se uită la elev. Fără această fantezie, o viziune profetică și iubitoare asupra lucrurilor, nici nu știm cum să avem grijă de ele.

Apoi aș vrea să ne oferiți un sentiment de surpriză pentru a ne aminti că oamenii din jurul nostru, deși pot avea greșeli și limitări, sunt totuși o surpriză pentru noi și, dacă le pierdem brusc, îi vom jeli pentru că ne dăm seama că ne-au plăcut în ciuda greșelilor sau limitărilor lor.

Mai mult, aș dori să ne oferiți din nou un sentiment al secretului care ne permite să găsim „noul” în fiecare lucru, chiar și cel mai comun. Știi, am confundat „noul” cu „la modă”. Cu toate acestea, moda durează doar o clipă și ne determină doar să acumulăm, în timp ce lucrul cu adevărat „nou” este că, deși rămâne același, poate întotdeauna îmbogăți fiecare întâlnire cu ceva, deoarece este inepuizabilă, fie că este vorba de iubire, o carte sau vreun loc.

Și în ultimul rând, dragă Tată de Crăciun, aș vrea să te întorci la mine și la cei care l-au pierdut copilul pe care ți-l scrie, copilul pe care l-am uitat cu toții în timpul călătoriei noastre prin viață, undeva între pierderile, compromisurile și minciunile noastre.

Dă-mi puterea și curajul să devin din nou acel copil, pentru că numai el poate accepta viața ca un cadou și, prin urmare, poate fi cu adevărat fericit. Dar poate, așa cum vă scriu, ați auzit deja această dorință, deoarece scrisul în sine este deja auzul și materializarea acestei dorințe. Într-adevăr, ce este viața dacă nu dorința? Și ce este dorința, dacă nu imaginația? Și ce este imaginația, dacă nu iubirea, care îi pasă de lume atunci când o vedem rănită sau neterminată?

Îmi pare rău dacă ți-am cerut atâtea lucruri, dar asta fac copiii. Cât de norocos ești, Tată Crăciun! Acum, că am devenit copil, am devenit cu adevărat mare.