a) îndeplinirea sarcinilor date de lege în domeniul protecției sociale și juridice a copiilor, prevenirii sociale, consilierii sociale și îngrijirii alternative a familiei,
b) dezvoltarea conceptului de prevenire a fenomenelor socio-patologice, a conceptului de prevenire socială și organizarea îngrijirii alternative a familiei,
c) asigurarea îndrumării profesionale și metodologice a activităților administrației de stat în implementarea prevenirii sociale, acordarea de îngrijiri pentru creșterea copiilor și în medierea unor forme individuale de îngrijire alternativă.

posibilități

3.1 Rolul educatorului în detectarea copiilor abuzați, neglijați și neglijați

În plus față de asistentul social, psihologul, poliția, profesorii participă și la identificare, adică profesori de grădiniță și profesori de școală primară. Educatorul, care este în contact zilnic cu copilul, precum și în câțiva ani, intervine și el aici. Își cunoaște comportamentul și, astfel, află despre abuzul, abuzul și abuzul asupra acestuia mai devreme decât oricine altcineva. Profesorul ar trebui să evite așa-numitul supradiagnostic, adică să evite tendința că în spatele oricărei leziuni, vânătăi sau manifestări speciale ale comportamentului copilului se află abuzul sau abuzul. Cu toate acestea, dacă își dă seama că totul nu este în regulă cu copilul, atunci observă că copilul rămâne în urmă în ceea ce privește dezvoltarea fizică, mentală și mentală, se teme de adulți și arată neîncredere în adulți, nu are predare, are manifestări de agresivitate și cealaltă mână arată apatie completă și dezinteres față de mediu, îi atacă pe colegii de clasă cu un ton sexual și altele asemenea. Un copil care nu este abuzat nu are semne vizibile pe corpul său, precum cele după atacul unui agresor.

În timpul abuzului fizic, educatorul poate observa, de exemplu, mușcături, vânătăi, păr rupt, leziuni ale capului și interiorul organelor abdominale, care sunt semne vizibile după atacul agresorului. Mai mult, el poate observa că copilul se teme de contactul fizic cu un adult, atunci când adultul nu este de acord, copilul este speriat, reacționează cu teamă la plâns, prezintă extreme în comportament, este anxios dacă trebuie să ceară ceva, nu distinge relația sa cu adultul. Acest abuzator poate fi nu numai părinte, ci și bunic, alți membri ai familiei și, de asemenea, iubit, iubită.

Numim abuzuri sexuale ascunse. Aici, educatorul poate observa vârsta și dezvoltarea cunoștințelor sexuale inadecvate. Copilul crește interesul pentru problemele legate de sex. El dezvoltă rezistență la schimbare. Comportamentul agresiv apare episodic. Are expresii ale fricii față de spații închise. Masturbându-se într-o măsură sporită, copilul se comportă în mod necorespunzător seducător. Acest abuz ascuns nici măcar nu este observat de profesori. Deși ei sunt cei care ar trebui să observe primele semne de violență asupra copiilor. Prin urmare, se numește ascuns, deoarece este cel mai dificil de observat, deoarece nu are semne vizibile și copilul nu spune că părintele său abuzează sexual de casa lui.

În cazul unui copil neglijat, observă că copilul are o greutate mai mică cu cel puțin 30% față de normal, în timpul stimulării prezintă salturi de dezvoltare mai mari, de obicei îi este foame, este obosit, își asumă rolul unui adult în familie, are nevoie de mult contact fizic și atenție.

În cazul abuzului mental, copilul pare a fi timid pasiv, iar exploziile de comportament timid sau agresiv neașteptat sunt frecvente. Are prea multă frică de eșec. Copilul are probleme de concentrare. Se condamnă și renunță cu ușurință. El își cere scuze în mod constant și adesea își cere scuze chiar și atunci când nu este necesar.

Abuzul, abuzul sau neglijarea pot fi detectate de către educator fie prin observare, dar și prin conversație, fie printr-o terță parte. Dacă este posibil să se stabilească contactul între educator și student, atunci este important în timpul interviului ca educatorul să știe cum să se adreseze elevului și să conducă această conversație cu acesta. Cu toate acestea, informațiile pe care le obține influențează în continuare munca sa viitoare. Când vorbești cu un copil, se întâmplă adesea ca acesta să răspundă „Dar nimic”. La întrebarea „Ce s-a întâmplat?” Nu știu ", sau cel mai adesea nu răspunde deloc.

Dacă copilul reacționează în acest fel, poate fi din diverse motive:
a) se teme de rușine, deoarece ar fi dezvăluit ce fel de părinți are, ce fel de familie are,
b) se simte loial tatălui său, mamei (sau altor persoane apropiate), nu vrea să le dezvăluie
c) se tem că părinții vor fi pedepsiți, închiși
d) se tem că familia se va destrăma și copilul va ajunge în casă
f) se teme de poliție sau de un străin
g) simte afecțiune pentru tată și mamă, în ciuda violenței trăite
h) copilul se învinovățește adesea pe sine și în afirmații de genul („dacă aș asculta mai mult, nu s-ar întâmpla”, dacă aș ajuta, nu ar merge atât de departe) există sentimente ascunse de vinovăție.

În cazul în care educatorul intervieva deja un copil abuzat, neglijat sau abuzat, el sau ea trebuie să fie adecvat vârstei și situației specifice. Pentru a vorbi cu copilul, educatorul trebuie să aleagă un moment potrivit, dar și un loc potrivit fără interferențe și influențe perturbatoare. El trebuie să ajungă în poziția unui prieten mai în vârstă, înțelegător și cu experiență, deoarece aici copilul își dezvăluie secretul, cele mai ascunse probleme, experiențele și experiențele neplăcute și într-un anumit sens îi condamnă pe părinții săi de comportamente și acțiuni iresponsabile. El este cel care vrea să-l ajute și îi prețuiește încrederea. Prin urmare, este necesar să îi clarifice copilului că o astfel de conduită parentală este greșită și nu poate fi un instrument educațional legitim sau un mijloc de rezolvare a conflictelor. În timpul interviului, acesta trebuie să-l determine să-l facă pe copil să simtă că părinții lui au nevoie de ajutor, deoarece comportamentul lor este rău și nu își dau seama de gravitatea acțiunilor lor. Într-o astfel de situație, el trebuie să acționeze decisiv și pașnic, astfel încât psihicul copilului să poată atinge un nivel pașnic și ca copilul să se simtă ușurat că cineva îl va ajuta și le va spune părinților că o astfel de acțiune este ilegală.