Această fotografie datează de la începutul anilor patruzeci ai secolului al XX-lea și surprinde cunoscutul cerșetor din Slanec - „Mariš nény”. Cerșetorii nu erau un fenomen unic în acei ani, ci călătoreau de obicei din sat în sat. Oamenii îi iertau destul de mult, le dădeau mereu niște mâncare, haine vechi, dar și posibilitatea de a dormi. I-au cazat în grajduri.

turn
Cu toate acestea, nu era obișnuit ca un cerșetor să rămână în sat mai mult de trei zile, pentru că atunci a fost văzut ca un independent care dorea să rămână acolo mult timp, ceea ce localnicilor nu le plăcea. Ei obișnuiau să spună cerșetorilor itineranți cuvântul „jat.” Cu toate acestea, povestea „Mariš nény” este diferită, ea avea casa ei în Slančík.

În acea perioadă, femeile nu mergeau la băut la cârciumă. Era o afacere pur băiețească, femeile puteau să bea de obicei doar în prezența unui bărbat și acasă. „Mariš nény” a fost o excepție, ea ar fi băut la o vârstă fragedă. Acest lucru i-a provocat astfel de probleme, încât părinții ei au dezmoștenit-o. Locuia doar într-o casă mică, care consta dintr-o singură cameră. La o vârstă mai înaintată, când sănătatea ei slabă de alcool și-a luat toate forțele, nu putea lucra. Așa că a trăit cerșind. A mers din casă în casă cu o „kantka”, pe care o ține și ea în mână în fotografie, pentru a cere mâncare. Oamenii i-au dat mereu ceva, dar se pare că nu au regretat prea mult pentru că ea încă bea.

Sună destul de obișnuit în zilele noastre că oamenii nu se simțeau foarte simpatici cu o persoană din partea de jos, dar atunci viața era diferită. Dacă cineva din sat avea o problemă, de obicei ajuta. În terminologia actuală, exista un sentiment social comunitar mai puternic. Acest lucru este dovedit și de povestea unei femei oarbe care a locuit și în Slanec în același timp. A fost îngrijită de sora și soțul ei, dar familia nu a fost suficient de bogată pentru a o întreține. Prin urmare, întregul sat a fost de acord că au nevoie de ajutor. În casa orbilor era o carte cu un program în care familia ar aduce mâncare în ziua respectivă. Acolo, toată lumea s-a abonat după ce a adus mâncare și ce a adus el, astfel încât orbii să nu mănânce același lucru tot timpul. Se purta de două ori pe zi. Micul dejun, prânzul și cina la prânz, pe care sora orb le încălzea seara. Așa a funcționat ani de zile până la moartea victimei. În cuvintele unei femei care a trăit această epocă: „Valal era atât de fierbinte încât trebuie să ajutăm, trebuie”.

Procesat conform amintirilor doamnei Alžbeta Vargová.

Autor/Sursă: Slavomír Szabó
Publicat de: Ing. Peter Kupčík
Creat: 24.07.2013 03:00
Editat: 24.07.2013 09:04