codul

Nu a venit peste noapte. Împărțirea degradantă a cetățenilor statului în evrei, oameni mixți și non-evrei, în timp ce „în cazuri îndoielnice, indiferent dacă cineva este evreu, evreu sau nu, este decis de Ministerul de Interne”. Interzicerea căsătoriei cu un evreu sub amenințarea închisorii timp de trei ani. Obligația de a purta stele galbene și de a le desena și pe frunze, deoarece evreii au pierdut dreptul la secretul frunzelor. Era posibilă evacuarea evreilor și restricționarea șederii lor în unele părți ale orașului sau satului. Și, desigur, dreptul lor la proprietate era limitat.

Adoptarea „Codului evreiesc” la 9 septembrie 1941, care rezuma toate interdicțiile pentru un grup al populației statului uman în 270 de paragrafe, conform istoriei dreptului Katarína Zavacká, nu a schimbat în mod fundamental situația din Slovacia. „Persecuția evreilor în Slovacia a început imediat după declararea autonomiei. În noiembrie 1938, la ordinul lui Jozef Tis, pe atunci prim-ministru, sute dintre aceștia au fost deportați pe teritoriile care urmau să cadă în Ungaria după Arbitrajul de la Viena. Treptat, au fost adăugate diverse interdicții, ordine și restricții, care au fost consolidate într-un singur standard în 1941 ”, explică Zavacká. Interdicțiile au fost inspirate de Germania nazistă, dar au fost inițiate de politicieni umani. „Ferdinand Ďurčanský poate fi numit unul dintre cei mai activi”, spune Zavacká.

Aniversarea adoptării codului a fost comemorată în Slovacia de 12 ani ca Ziua Holocaustului și a Violenței Rasiale. La câteva luni după adoptarea „Codului evreiesc”, a urmat primul transport al evreilor în lagărele de concentrare. Primul transport de mii de femei evreiești a fost trimis de la Poprad la 25 martie 1942, ultimul transport a fost exportat de familii întregi pe 20 octombrie. Statul slovac a plătit 500 de Reichsmark pentru deportarea fiecărui evreu. Cincizeci și șapte de transporturi au mers către zona Lublin și Auschwitz. Al doilea val de deportări a urmat răscoalei naționale slovace.