P. Germană
El percepe simbioza ca unire cu altul în pierderea propriilor limite și manifestată în interdependență. Starea simbiotică este tipică pentru primele etape ale vieții și este o stare de „unitate cu mama”, care nu mă distinge de „nu eu”. Cu cât este mai bună faza simbiotică a primelor cinci luni de viață, cu atât este mai bună asumarea dezvoltării individualizării. Mama îi servește copilului ca „eu auxiliar”, ceea ce îl ajută să se detașeze și să se îndepărteze treptat și să se experimenteze ca persoană independentă. Din cauza pericolului ca mama și copilul să rămână fixați unul pe celălalt, tatăl ar trebui să ajute și el. Ca parte a tranziției de la simbioză la autonomie, copilul are nevoie de sprijin și asigurare de la mamă, pentru care vine adesea în așa-numita fază de reunificare cu mama. Prin obținerea unei confirmări suficiente de la mamă, copilul își poate crea propria individualitate.
Pentru dezvoltarea autonomiei, este esențial ca părinții să perceapă unicitatea copilului lor și să îl perceapă ca pe o ființă separată. Copilul trebuie să învețe să-și creeze propriul sine și are nevoie de un spațiu de libertate pentru asta. Autorul face distincție între pseudo-autonomie și adevărata autonomie. Pseudo-autonomia implică copii cu o relație nesigură și evazivă care nu au găsit o bază emoțională sigură la părinți. Ei își întrerup nevoile simbiotice și încearcă să câștige recunoaștere și dragoste prin compensare - performanță sau adaptare. Devin independenți prea repede și cred că nu au nevoie de nimeni. Autonomia adevărată crește din nevoile simbiotice saturate și se manifestă prin faptul că o persoană își respectă propriile măsuri interne.
Formele constructive de simbioză se caracterizează printr-un echilibru între a da și a lua, modalități sănătoase de exprimare a emoțiilor și deschidere la schimbare. Formele distructive de simbioză sunt determinate de deviza „Trebuie să fii cine am nevoie de tine” și se manifestă în procesele de abuz emoțional, manipulare, vinovăție, dependență și adaptabilitate și subordonare excesive. Dezvoltarea sănătoasă a personalității trece de la nevoia de simbioză la autonomie.
Nucleul cărții este problema traumei în raport cu procesele de simbioză și autonomie. Consecința traumei este împărțirea psihicului în părți individuale: părți traumatizate ale supraviețuirii și părți sănătoase. Părțile traumatizate sunt șterse din conștiință, apar în situații stresante, sunt o sursă permanentă de neliniște în psihic, păstrează multă energie, sunt active fără să știe.
Părți ale supraviețuirii permit supraviețuirea după o experiență traumatică, salvează vieți, dar pe termen lung sunt o blocadă a vieții și a creșterii. Strategiile lor de bază includ: fixarea oarbă în prezent, evitarea amintirilor de traume, controlul părților traumatizate, compensarea, crearea de iluzii și așa mai departe.
Părțile sănătoase sunt capabile să perceapă în mod deschis realitatea, să exprime în mod adecvat emoțiile, să creeze legături emoționale, sunt capabile să se auto-reflecte și să își asume responsabilitatea.
Autorul dedică un capitol special subiectului simbiozei dintre părinți și copii. Chiar și în corpul mamei, copilul își poate crea un sentiment pentru propriul corp. Există o diferență între un copil care crește într-un corp sănătos sau un corp slab și traumatizat. Dacă mama are traume în timpul sarcinii, aceasta afectează copilul. Poate acționa ca un „pachet nervos” de la naștere și mai târziu să fie hiperactiv.
Simbioza este reliefarea unei forme în care copilul acceptă inconștient starea emoțională a mamei. În același timp, copilul co-creează în mod activ procesul simbiotic. Vrea ca mama ei să-l perceapă ca unic și să-l oglindească. Pe baza reflecției mamei și a reacțiilor ei, copilul capătă un sentiment pentru sine. Copilul se va simți intuitiv ca o mamă; percepe dacă mama este accesibilă din punct de vedere emoțional sau este îndepărtată.
Mamele traumatizate blochează expresiile emoționale și evită apropierea emoțională atunci când copilul lor le cere. Drept urmare, copilul se confruntă cu frustrarea față de nevoia sa de contact emoțional cu mama. Mama nu poate face față apropierii, deoarece îi reînvie părțile traumatizate. Contactul cu un copil este o întâlnire pentru propria traumă, așa că o evită.
În cazul traumei la părinți, există prezumția de a crea o relație incertă pentru copii, din care izvorăște și implicarea simbiotică. Mai ales dacă mama este traumatizată, riscul implicării simbiotice a copilului crește. Experiențele traumatice timpurii cu mama formează modelul de bază al trăirii unor relații apropiate emoțional.
Dacă mama se agață simbiotic de copil, poate fi un semn că este în căutarea unui înlocuitor pentru mama ei. Nu și-a găsit sprijin în propria mamă și acum o caută la copilul ei. Ea se agață de el și îl limitează în viața lui independentă, el trebuie să-l aibă pentru el.
Autorul explică trauma simbiotică pe care o trăiește un copil atunci când este crescut de o mamă sau tată traumatizat. Copilul încearcă să simtă nevoile părinților și să le îndeplinească și experimentează un sentiment de vinovăție dacă nu reușește. Se identifică cu părinții și copiază strategiile lor de supraviețuire, în urma cărora propriile nevoi sunt suprimate. Copilul încearcă să se supună și să fie bun pentru a câștiga dragostea lipsă a părinților săi. Creează iluzii și idealizări despre părinții săi și de multe ori scapă în lumea fanteziei, unde caută ceea ce nu obține într-o relație reală cu părinții săi.
Ca rezultat al traumei simbiotice, implicarea simbiotică este caracteristică relațiilor în care partenerii sunt nemulțumiți, dar nu pot să se despartă. Implicarea simbiotică în relații este o consecință a atragerii persoanelor cu traume simbiotice din copilărie. Lucrează în parteneriat așa cum au făcut odată într-o relație cu părinții lor: încearcă să empatizeze cu suferința partenerului lor, să-l ajute și să-și idealizeze partenerul, așa cum au făcut-o în trecut. Concentrarea asupra traumei unui partener este o modalitate prin care aceștia pot abate atenția de la trauma lor netratată. În loc de adevărata iubire de partener, cuplurile logodate simbiotic au iluzii copilărești de dragoste legate de părinții indisponibili.
Pe lângă implicarea simbiotică dintre parteneri, autorul se ocupă și de implicarea dintre frați și implicarea cu întreaga familie, unde traumatizări incontrolabile afectează toți membrii familiei. De asemenea, el se ocupă de implicarea simbiotică la nivel național, implicarea cu asociațiile și subiectul economiei și banilor. De asemenea, oferă o relație între implicarea simbiotică și dependență, care servește adesea pentru a masca experiențele traumatice. Cu cât trauma inițială este mai severă, cu atât mijloacele folosite pentru a o suprima sunt mai dure și mai intense. Oamenii dependenți cer ca nevoile lor să fie satisfăcute urgent și din exterior, ceea ce corespunde comportamentului copiilor mici. Ieșirea din încurcarea simbiotică este de a se detașa de iluziile simbiotice și de a procesa diviziunea psihică. Trebuie să te eliberezi de încurcătura simbiotică și să mergi pe drumul tău.
Ruppert oferă, de asemenea, posibilitatea de a privi psihozele, schizofrenia și anorexia ca urmare a implicării simbiotice cu generațiile anterioare. În cazul bolilor fizice, autorul încearcă o abordare în care percepe traume simbiotice din spatele simptomelor. El recomandă perceperea simptomelor ca semnale de avertizare din partea corpului care indică o cauză mai profundă, care este adesea un traumatism netratat. Se ocupă de boli autoimune, dureri de cap, tulburări tiroidiene, alergii, reumatism, probleme cardiace și cancer ca manifestare a părților traumatizate care au reușit să străpungă peretele defensiv expus de părțile de supraviețuire. El recomandă examinarea relației dintre părțile individuale și înțelegerea dinamicii lor interne.
Autorul subliniază riscurile și beneficiile procesării traumei prin metoda constelației. Constelațiile sunt o metodă experiențială intensă care ar trebui folosită doar de psihoterapeuții instruiți într-un anumit mod de lucru. El avertizează împotriva utilizării automate a ritualurilor tipice ale constelațiilor, cum ar fi închinarea față de părinți, care poate întări și mai mult diviziunea psihologică, întrucât o astfel de persoană este chemată să facă ceea ce nu simte (plecându-se față de părinții care l-au traumatizat). Autorul vede avantajul constelației în primul rând în posibilitatea de a intra în contact cu sentimente inconștiente din perioada pre-verbală, ceea ce este important în procesarea experiențelor traumatice din copilăria timpurie. Constelațiile sunt o reflectare a structurilor psihice ale omului.
Psihoterapia bine structurată este o modalitate de a scăpa de trauma simbiotică. Trauma nu poate fi procesată cognitiv, este necesar să se ajungă la emoțiile și reacțiile corporale experimentate în timpul traumei. Condiția prealabilă pentru tratarea traumei este un sine suficient de puternic și sănătos, care trebuie susținut la începutul terapiei. Sprijinirea părților sănătoase și a resurselor interne face parte din faza de stabilizare, care precede confruntarea cu o experiență traumatică. O parte a procesării traumei este reînnoirea sentimentului pentru propriul corp și diferențierea propriilor sentimente de ceilalți. Aceasta este urmată de necesitatea de a integra părțile traumatizate divizate, de a exprima furia suprimată față de părinți și de a crea o distanță sănătoasă și o delimitare față de părinți.
El îi arată terapeutului nevoia de a-și procesa propria implicare simbiotică și de a renunța la iluziile salvatoare. Este important ca terapeutul să nu-l lege pe client de el însuși și să-l mențină dependent de el însuși, ci să-l ajute în drumul său către propria autonomie. Scopul terapiei este ca clientul să nu mai aibă nevoie de un terapeut și să poată trăi independent. La sfârșitul cărții, autorul dă speranță că traumele pot fi depășite și tratate și este posibil să „iubești” cu toate părțile sale.