Sărbătoarea zilei de 24 aprilie (Bisericile răsăritene)

slovacia

Persecuția declanșată de turci între 1915 și 1918 împotriva națiunii armene care trăiește în Anatolia și în alte părți ale otomanilor este probabil primul exemplu de represiune sistematică a minorității etnico-religioase din timpurile moderne. Această campanie de eliminare, care a apărut nu numai din ideologia deschis rasistă a partidului autoproclamat „modernist și progresist” al tinerilor turci [1], dar și-a avut rădăcinile cele mai adânci în intoleranța înnăscută, dar rușinoasă pe care musulmanii și kurzii otomani din Anatolia a exprimat întotdeauna, care pur și simplu a fost purtătorul altor valori religioase și culturale.

În iarna anului 1915, un diplomat german la Constantinopol, contele Paul Wolff Metternich - care, după cum s-a spus deja, nu a încetat niciodată să protesteze împotriva „comportamentului crud și contraproductiv al otomanilor față de minoritățile creștine” - a condamnat aceste „practici teribile” în o scrisoare trimisă la Berlin. Tinerii turci despre „trădarea unei cauze germano-otomane comune”. Ambasadorul german a acționat într-un mod atât de direct încât să-i convingă pe Enver Pașa și Taalat Pașa să ceară Berlinului să-l înlocuiască, care a avut loc de fapt în 1916. Ca o dovadă a măsurii „exproprierii”, scriitorul și istoricul german Johannes Lepsius [29] în lucrarea sa „Deutschland und Armenien” după sfârșitul războiului din 1919 estimează că în 1916 „profiturile oligarhiei tinerilor turci și ale lacheilor lor din proprietatea jefuită de Armenia au atins o sumă astronomică de un miliard de mărci.

Între timp, în părțile estice și nordice ale Imperiului Otoman, situația comunităților armene, care au reușit să găsească refugiu în văile Caucazului, s-a schimbat brusc dramatic. Ca urmare a revoluției bolșevice din 1917, armata rusă a început să se retragă din estul Anatoliei și din Caucazul de Nord (Ciscaucaz), lăsând pe armeni la soarta lor. După ocuparea importantului oraș fortificat Kars, forțele otomane au reușit să acționeze liber și astfel au început o vânătoare aprofundată de oameni, ucigând aproximativ 19.000 de oameni în câteva săptămâni. Aceeași soartă a avut-o și refugiații creștini care au fugit în Transcaucaz, în special Georgia și regiunea Mării Caspice, lângă Baku, unde au fost masacrați de minoritățile locale tătare și musulmane cecene. În septembrie 1918, 30.000 de armeni au fost lichidați doar în zona Baku.

Traducere gratuită de „Alberto Rosselli: Sterminio degli Armeni 1915-1918"