diagnosticul

Diagnosticul bolilor hepatobiliare în practica veterinară nu este ușor. Semnele clinice ale bolii hepatice sunt adesea nespecifice (simptome neurologice, vărsături, apatie, PU/PD și altele), resp. datorită capacității compensatorii relativ ridicate a țesutului hepatic, acestea nu pot fi observate deloc până la stadiul înalt al bolii. Pacienții cu boală hepatobiliară relativ avansată pot avea parametri hepatici normali și, dimpotrivă, pot fi observate rezultate anormale la persoanele sănătoase. Testele de laborator în acest caz oferă posibilitatea de a determina prezența bolii sistemului hepatobiliar, în special tipul patogenetic al bolii (boală primară sau secundară) și posibilitatea de a monitoriza răspunsul la tratament (și posibila prezumție a progresiei bolii).

Interpretarea rezultatelor individuale de laborator trebuie să fie cuprinzătoare și în concordanță cu semnele clinice. Este întotdeauna necesar să se ia în considerare orice valoare informativă limitată a rezultatelor datorită capacității compensatorii ridicate a țesutului hepatic.
„Testele hepatice” sunt de obicei împărțite în 3 grupe:
- Evaluarea indicatorilor de afectare a țesutului hepatic (ALT, enzime AST);
- Evaluarea indicatorilor colestazei (enzime ALP, GGT);
- Teste funcționale (bilirubină, acizi biliari).

Caracteristicile și semnificația determinării acizilor biliari în sângele pacientului:

Acizii biliari (ZK, BA) sunt componenta principală a bilei și sunt sintetizați în principal în ficat din colesterol (acid colic, acid chenodeoxicolic), în al doilea rând prin acțiunea bacteriilor din intestinul subțire. Funcția lor principală este de a asigura digestia/metabolismul grăsimilor și vitaminelor liposolubile (Fig. 1).

FIG. 1 Producerea acizilor biliari în ficat și intestinul subțire

Determinarea nivelurilor de acid biliar este destul de des utilizată ca instrument de evaluare a funcției hepatice și a prezenței unui șunt porto-sistemic. Măsurarea lor se efectuează în mod normal pe probe prelevate în două moduri:

  1. determinarea preprandială - evaluarea nivelului de VC într-o probă de ser din sânge după 12 ore de post;
  2. determinare preprandială + postprandială - probe pereche/„test VC provocat” - evaluarea nivelului de VC în proba de ser din sânge după 12 ore de post și evaluarea probei luate la 2 ore după hrănirea cu hrană bogată în calorii.

Probele sunt stabile la temperatura camerei. Serul hemolitic sau lipemic distorsionează rezultatul și acest lucru nu trebuie considerat relevant.

FSBA - nivelul GC într-o probă de ser din sânge după un post de 12 ore la un câine nu trebuie să depășească 8 µmol/l, la o pisică 5 µmol/l. PSBA - nivelul GC în proba postprandială nu trebuie să depășească 25 µmol/l la câini și 15 µmol/l la pisici. Cu toate acestea, uneori se poate întâmpla ca în timpul înfometării să existe o contracție spontană și golirea vezicii biliare - atunci nivelul BP preprandial este adesea mai mare decât nivelul din eșantion după hrănire. Cu toate acestea, în circumstanțe normale, ambele probe trebuie să fie în domeniul de referință, adică maximum 25 µmol/l la câini și 15 µmol/l la pisici (Tabelul 1).