Pentru bebelușii mici, contactați mama sau cum spun psihologii, p mamă, deoarece uneori din diverse motive nu poate fi o mamă, ci trebuie înlocuit de un tată, bunic sau părinte surogat.

arta

Oglindire

Una dintre cele mai importante activități este așa-numita. oglindire. Este ceva de genul natural are cineva care are un copil lângă ei.

Se uită atent la fața lui și repetă aproape tot ce face copilul, sunetele pe care le scoate și altele asemenea. Pe scurt cu el comunică.

De ce este important, chiar dacă copilul încă nu „înțelege” ceea ce spunem? Dacă repetăm ​​cum arată, mișcările, sunetele sale, îl anunțăm că îl percepem, că știm despre existența sa.

Un copil se naște fără să-și dea seama ca ființă separată. De parcă nu ar avea limite psihologice. Prin oglindire, îl ajutăm să înceapă se separă de mediu.

El nu poate fi decât mulțumit sau nemulțumit

Bebelușul nu recunoaște o gamă atât de largă de sentimente ca adult. Nu cunoaște bucuria, tristețea, neputința, veselia etc. Știe doar sentimentul de satisfacție și nemulțumire.

Chiar și prin oglindirea și denumirea sentimentelor („Este o bucurie, nu-i așa!”, „Da, acum suntem triști”) învățăm sentimentele să recunoască și să diferențieze.

Este important ca mama să fie sensibilă la întreaga gamă de sentimente ale copilului. Se întâmplă că, dacă mama este deprimată sau foarte obosită, nu poate percepe sentimente vesele în ea însăși sau în împrejurimi și, prin urmare, nici măcar nu le reflectă la copilul ei.

Pe lângă această comunicare învățăm că afectează ceea ce se întâmplă. Este baza încrederii în abilitățile tale. Legat de aceasta este arta mamei de a răspunde la semnalele pe care bebelușul le trimite.

Arta de a răspunde la semnale

Uneori, mamele, în efortul de a crea un confort cât mai mare posibil copilului, își schimbă scutecele, își îmbracă tăticul, îl iau pe copil în brațe, vorbesc cu zgomotul înainte ca acesta să arate această nevoie. Așa că încearcă să facă totul chiar înainte ca copilul să-i lipsească cu adevărat. Cu bună credință, fac tot ce este mai bun pentru copil, de fapt îl rănesc neintenționat. Nu-l învață pe copil să-și recunoască și să-și exprime dorințele și nevoile. Rezultatul este mamă epuizată și copil neajutorat.

Celălalt pol este mămicile care răspund la semnalele bebelușului prea târziu sau deloc sau incorect. De exemplu, ori de câte ori un copil arată nemulțumire, îi dă automat un papat sau încearcă să-l calmeze crescând.

Nu recunosc, când nemulțumirea este o manifestare a foamei, când scutecele umede și când o dorință de contact. Sau îngrijirea lor este foarte volatilă. Uneori răspund corect, dar mai ales incorect, sau deloc.

Copilul nu învață să se bazeze că, dacă are nevoie de ajutor, îl va primi. Unii copii renunță și devin bebeluși pasivi care par mai mult sau mai puțin ca niște copii buni care nu plâng deloc, chiar și atunci când le este foame, nemulțumire, umezeală. Pe scurt nu cred că plânsul lor are vreun sens.

Este foarte important pentru un bebeluș să aibă o mamă „suficient de bună”. Una pe care, deși uneori greșește, dar de fapt se poate baza, atenția ei este constantă și influențată de copii.