La stabilirea întreținerii pentru perioada trecută, instanța constată abilitățile specifice, posibilitățile, câștigurile debitorului, nevoile copilului, ia în considerare beneficiile deja acordate, asigurarea de locuințe, îngrijirea personală și evaluează alte criterii legale. Condiția legală pentru existența unor motive demne de luat în considerare specială pentru acordarea retroactivă a întreținerii provine, printre altele, din încercarea de a preveni speculațiile și abuzul de posibilitatea de a acorda întreținere pentru un copil minor. O reglementare mai strictă impune celor care au dreptul la o abordare responsabilă și în timp util pentru a aborda această problemă, i. j. să depună o cerere de întreținere fără întârzieri nejustificate atunci când sunt îndeplinite condițiile legale. Cu toate acestea, dacă, din anumite motive care pot fi considerate excepționale, părțile solicită determinarea întreținerii la intervale de timp și nu se vede nicio încercare de abuz a acestui institut în procedurile lor, instanța poate acorda și întreținerea retroactiv. Motivele demne de luat în considerare specială vor trebui evaluate în funcție de circumstanțele specifice ale cazului.

întreținerii

(Rezoluția Curții Constituționale a Republicii Slovace din 28 martie 2018, dosar nr. I. ÚS 99/2018)

Din justificare:

La 19 martie 2018, o plângere (denumită în continuare „reclamantul”) a fost trimisă Curții Constituționale a Republicii Slovace (denumită în continuare „Curtea Constituțională”), reprezentată de JUDr. Peter Majerník, Werferova 1, Košice, obiectând împotriva încălcării drepturilor sale fundamentale în temeiul art. 46 alin. 1 din Constituția Republicii Slovace (denumită în continuare „Constituția”), art. 36 alin. 1 din Carta drepturilor și libertăților fundamentale (denumită în continuare „Carta”) și drepturile prevăzute la art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare „Convenția”) prin hotărârea Judecătoriei Košice I (denumită în continuare „Judecătoria districtului”) dosar nr. zn. 21 P 123/2012 din 2 martie 2016 (denumită în continuare „hotărârea instanței districtuale”) și hotărârea Curții regionale din Košice (denumită în continuare „instanța regională”) dosar nr. zn. 7 CoP 163/2017 din 21 decembrie 2017 (denumită în continuare „Hotărârea Curții Regionale”).

Reclamantul a sugerat ca Curtea Constituțională să se pronunțe prin următoarea constatare: „Prin hotărârea Judecătoriei districtului Košice am dosar nr. 21 P/123/2012 din 02.03.2016 și hotărârea Curții regionale din dosarul Košice nr. 7CoP/163/2017 din 21.12.2017 dreptul fundamental al reclamantului la un proces echitabil garantat la art. 46 alin. 1 L state din Republica Slovacă și în art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în art. 36 alin. 1 Carta drepturilor și libertăților fundamentale. Hotărârea Judecătoriei districtului Košice I dosar nr. 21 P/123/2012 din 02.03.2016 și hotărârea Curții regionale din dosarul Košice nr. 7CoP/163/2017 din 21.12.2017 este anulat și cazul este returnat pentru proceduri ulterioare. Solicitantului i se acordă o compensație financiară adecvată în valoare de 3.000 de euro, pe care Tribunalul districtual Košice I și Tribunalul regional din Košice sunt obligați să-i plătească solidar în termen de două luni de la valabilitatea acestei hotărâri. Judecătoria Košice I și Judecătoria regională Košice sunt obligate la plata cheltuielilor de judecată, în solidar, în termen de două luni de la valabilitatea acestei hotărâri. "

Conform art. 127 alin. 1 din Constituție, Curtea Constituțională decide asupra plângerilor persoanelor fizice sau ale persoanelor juridice în cazul în care acestea se opun încălcării drepturilor sau libertăților lor fundamentale sau a drepturilor omului și a libertăților fundamentale care decurg dintr-un tratat internațional ratificat și declarat de Republica Slovacă, dacă protecția acestor drepturi și libertăți nu este decisă de o altă instanță.

Curtea Constituțională conform § 25 alin. 1 din Actul Consiliului Național al Republicii Slovace nr. 38/1993 Coll. privind organizarea Curții Constituționale a Republicii Slovace, procedurile în fața acesteia și poziția judecătorilor săi, astfel cum a fost modificată (denumită în continuare „Legea Curții Constituționale”), a discutat plângerea reclamantului într-o ședință închisă și a examinat-o din toate punctele de vedere în § 25 alin. 2 din Legea cu privire la Curtea Constituțională. În discuția preliminară a fiecărei petiții, Curtea Constituțională examinează dacă motivele enunțate la § 25 alin. 2 din Legea privind Curtea Constituțională nu împiedică adoptarea acesteia pentru proceduri ulterioare. Potrivit acestei prevederi, moțiunile în cauzele pentru care Curtea Constituțională nu are competență, moțiunile care nu au cerințele prevăzute de lege, moțiunile inadmisibile sau moțiunile depuse de cineva vădit neautorizat, precum și moțiunile depuse târziu, pot fi respinse de Curtea Constituțională prin hotărâre preliminară fără ședință orală. De asemenea, Curtea Constituțională poate respinge o moțiune care este vădit nefondată.

Conform art. 46 alin. 1 din Constituție, oricine își poate pretinde, în conformitate cu procedura stabilită prin lege, dreptul său într-o instanță independentă și imparțială și în cazurile stabilite prin lege într-un alt organism al Republicii Slovace.

Conform art. 36 alin. 1 din Cartă, oricine poate pretinde, în conformitate cu procedura prescrisă, dreptul său la un tribunal independent și imparțial și, în anumite cazuri, la un alt organism. Conform art. 6 alin. 1 din Convenție, oricine are dreptul de a avea auzul său în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil de către un tribunal independent și imparțial.

Curtea Constituțională, în conformitate cu jurisprudența sa stabilită, afirmă că conținutul drepturilor fundamentale prevăzute la art. 46 alin. 1 din Constituție, art. 36 alin. 1 din document și drepturi conform art. 6 alin. 1 din Convenție, există garanții similare că problema va fi ascultată în mod echitabil de o instanță independentă și imparțială, în conformitate cu procedura stabilită de lege. Din acest motiv, nu se observă nicio diferență semnificativă în aceste drepturi (II. ÚS 27/07).

Reclamantul invocă încălcarea dreptului său fundamental în temeiul art. 46 alin. 1 din Constituție, art. 36 alin. 1 din document și drepturi conform art. 6 alin. 1 din Convenție printr-o hotărâre a unei instanțe districtuale și o hotărâre a unei instanțe regionale.

Pretinsa încălcare a drepturilor fundamentale prevăzute la art. 46 alin. 1 din Constituție și art. 36 alin. 1 din document și drepturi conform art. 6 alin. 1 din Convenție printr-o hotărâre a instanței de district

Din art. 127 alin. 1 din Constituție, rezultă că puterea Curții Constituționale de a decide cu privire la plângerile persoanelor fizice sau juridice dacă acestea se opun încălcării drepturilor sau libertăților lor fundamentale se bazează pe principiul subsidiarității. Din subsidiaritatea competenței Curții Constituționale rezultă că, în cazul în care Curtea Constituțională, în examinarea preliminară a unei plângeri, constată că reclamantul poate pretinde protecția dreptului sau libertății sale fundamentale folosind căile de atac disponibile și eficiente în fața unei alte autorități publice, va respinge o astfel de plângere pe motiv de lipsă de competență pentru negociere (mutatis mutandis de ex. I. ÚS 103/02, I. ÚS 269/06).

Din cele de mai sus rezultă că în procedura de plângere în temeiul art. 127 alin. 1 din Constituție, Curtea Constituțională are puterea de a face față presupusei încălcări a unui drept fundamental sau a unei libertăți, cu condiția ca legislația să nu asigure o protecție eficientă pentru un astfel de drept (mutatis mutandis I. ÚS 78/99). Esența protecției efective a drepturilor și libertăților fundamentale ale reclamantului este, printre altele, remediul disponibil unei persoane fizice sau juridice în legătură cu un drept fundamental sau libertate pretins a fi încălcat și care îi permite să remedieze situația în care vede o încălcare a drepturilor sale fundamentale, drepturi sau libertăți (I. ÚS 36/96).

În cazul dat, reclamantul era îndreptățit să formuleze un recurs împotriva hotărârii instanței de circumscripție, despre care reclamantul știa, a formulat apelul, iar instanța regională s-a pronunțat prin hotărârea sa. Rezultă că reclamantul a avut la dispoziție o cale de atac legală eficientă pentru protecția drepturilor sale, asupra căreia instanța regională avea dreptul de a decide, care exclude competența Curții Constituționale. Din acest motiv, Curtea Constituțională, în ședința preliminară, a respins plângerea reclamantului în această parte din cauza lipsei competenței sale.

Pretinsa încălcare a drepturilor fundamentale prevăzute la art. 46 alin. 1 din Constituție și art. 36 alin. 1 din document și drepturi conform art. 6 alin. 1 din Convenție printr-o hotărâre a unei instanțe regionale

Potrivit reclamantului, presupusa încălcare a drepturilor desemnate de acesta ar fi trebuit să se bazeze pe motivarea insuficientă a hotărârii instanței regionale, care nu s-a ocupat de faptele menționate în recursul împotriva hotărârii instanței de district, și anume neînțelegerea rezoluției nr. k. 21 P 123/2012-192 din 21 noiembrie 2014 („ordinul instanței de circumscripție”), faptul că nu a fost inițiată nicio procedură cu privire la exercitarea răspunderii părintești, chiar și fără cerere, faptul că întreținerea a fost, de asemenea, stabilită pentru perioada anterioară începerii procedurii, fără a justifica o astfel de procedură, prin nerespectarea schimbării circumstanțelor din partea tatălui (reclamantului), care a fost încetarea raportului de muncă, evaluarea incorectă a posibilităților reclamantului și proprietate.

Conform jurisprudenței constante, Curtea Constituțională nu face parte din sistemul instanțelor generale, ci conform art. 124 din Constituție este un organ judiciar independent pentru protecția constituționalității, care decide asupra plângerilor privind încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale, cu excepția cazului în care o altă instanță decide asupra protecției acestor drepturi și libertăți. În exercitarea acestei competențe, Curtea Constituțională nu este, în principiu, îndreptățită să examineze și să evalueze opiniile juridice ale Tribunalului sau evaluarea acesteia a unei chestiuni de fapt. Rolul Curții Constituționale nu este de a reprezenta instanțele generale, care sunt în primul rând responsabile de interpretarea legilor. Rolul Curții Constituționale se limitează la revizuirea compatibilității efectelor unei astfel de interpretări și aplicări cu Constituția sau cu un tratat internațional calificat privind drepturile omului și libertățile fundamentale. Puterea Curții Constituționale de a acționa și de a decide în conformitate cu art. 127 alin. 1 din Constituție cu privire la presupuse încălcări ale drepturilor și libertăților garantate de Constituție sau de tratatul internațional relevant este, prin urmare, acordată numai dacă jurisdicția instanțelor generale este exclusă sau dacă efectele exercitării acestei jurisdicții de către instanța generală sunt incompatibile cu reglementarea constituțională sau acordul internațional aferent (I. ÚS 225/03).

În general, sarcina de protecție judiciară a constituționalității prevăzută de Curtea Constituțională nu este de a proteja persoanele fizice și persoanele juridice de erorile de fapt ale instanțelor generale, ci de a o proteja de o astfel de ingerință în drepturile sale care sunt în mod nejustificate și nesustenabile din punct de vedere constituțional (I . ÚS 17/01, IV ÚS 111/09).

Curtea Constituțională a examinat rezoluția instanței de district și a declarat că nu este de acord cu opinia reclamantului cu privire la neînțelegerea sa. Din rezoluție reiese clar că instanța districtuală în materie de proceduri pentru îngrijirea minorului a inițiat proceduri fără o petiție pe motiv că părinții minorului nu locuiesc împreună și întrucât drepturile și obligațiile părintești ale acestora către minor sunt încă în temeiul articolului 36 din Legea nr. 36/2005 Col. privind familia și modificările aduse anumitor acte, astfel cum au fost modificate (denumite în continuare „Legea familiei”), nu au fost modificate, este necesar să le modificați. Prin urmare, este clar, fără nici o îndoială, că instanța districtuală a inițiat proceduri fără o petiție privind reglementarea drepturilor și obligațiilor părintești față de un minor.

În lumina celor de mai sus, Curtea Constituțională constată că faptele pretinse sunt irelevante din cauza inexactității lor și, prin urmare, nu pot fi considerate ca având o importanță substanțială pentru decizie. Prin urmare, dacă instanța regională nu a abordat obiecțiile acestor reclamanți, o astfel de procedură nu poate fi evaluată ca o încălcare a drepturilor fundamentale și a altor drepturi ale reclamantului.

Astfel, Curtea Constituțională nu acceptă plângerea în cazurile în care s-a produs o anumită eroare de către autoritățile publice, ci intensitatea acesteia și legătura de cauzalitate existentă între pretinsa încălcare a dreptului constituțional garantat și consecințele sale pentru justiția procesului ca un întreg nu a avut un impact semnificativ (IV. 320/2011). În acest sens, Curtea Constituțională subliniază că nu orice încălcare a legii de către o autoritate publică are ca rezultat automat încălcarea unui drept fundamental garantat de Constituție, în acest caz în special dreptul fundamental la protecție judiciară în temeiul art. 46 alin. 1 din Constituție (în mod similar și conform art. 36 alin. 1 din Cartă), inclusiv dreptul conform art. 6 alin. 1 din Convenție (IV. ÚS 104/2012, I. ÚS 9/2013, IV. ÚS 629/2012, II. ÚS 372/2012, II. ÚS 373/2012).

În circumstanțele cazului reclamantului, faptul că mama minorului a depus o cerere de creștere a întreținerii la 29 iunie 2012, adică ziua în care instanța a stabilit întreținerea minorului, chiar dacă această petiție a fost formal incorectă, pare a fi relevante pentru evaluarea sa, în timp ce ar fi trebuit să caute întreținerea, nu să o mărească. Prin urmare, este clar că mama nu a speculat pentru a obține o întreținere mai mare decât a contribuit solicitantul.

Din desfășurarea generală a procedurii în fața instanței de district și în special a circumstanțelor care au precedat emiterea ordinului de inițiere a procedurii fără petiție, este posibil să se deducă faptele care au justificat acordarea întreținerii pentru perioada anterioară începerii procedurii. fără petiție.

Având în vedere cele de mai sus, deficiența formală în motivarea neechivocă a hotărârilor instanței de district și a instanței regionale cu privire la motivele pentru care s-a acordat întreținerea chiar înainte de începerea procedurii fără petiție nu poate fi apreciată ca încălcând dreptul fundamental al reclamantului. în temeiul art. 46 alin. 1 din Constituție, art. 36 alin. 1 din document și dreptul conform art. 6 alin. 1 din Convenție.

În ceea ce privește obiecțiile reclamantului potrivit cărora Tribunalul regional nu a ținut cont de schimbarea circumstanțelor din partea reclamantului, care a fost încetarea raportului de muncă și obiecții la o evaluare incorectă a posibilităților reclamantului și a relațiilor de proprietate, Curtea Constituțională reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa anterioară, instanța nu poate fi evaluată izolat (mm II. ÚS 78/05, III. ÚS 264/08, IV. ÚS 372/08, IV. ÚS 350/09), deoarece primul- procedurile de instanță și de apel în ceea ce privește obiectul procedurii formează o unitate.

În motivarea hotărârii sale, Curtea Regională a declarat, printre altele: „În conformitate cu § 387 alin. 1 CSP, instanța de apel va confirma decizia instanței de fond dacă aceasta este corectă de fapt în dispozitiv. Conform alin. 2 din această dispoziție, în cazul în care instanța de apel este pe deplin de acord cu motivarea deciziei atacate, aceasta se poate limita la precizarea motivării că motivele deciziei atacate sunt corecte sau poate adăuga alte motive pentru a sublinia corectitudinea decizia atacată. '

După examinarea raționamentului hotărârii instanței de district, pe care Curtea Constituțională nu consideră necesar să o citeze având în vedere că conținutul acesteia este cunoscut de reclamant, Curtea Constituțională constată că instanța de district s-a ocupat de circumstanțele reclamantului în judecata și raționamentul suficient de clar și inteligibil, motivele încetării angajării sale la angajator, precum și la relațiile sale de proprietate.

Pe baza celor de mai sus, Curtea Constituțională constată că nu este de acord cu afirmația reclamantului potrivit căreia Curtea Regională nu s-a ocupat de schimbarea circumstanțelor din partea reclamantului din cauza încetării angajării și a evaluării posibilităților și a relațiilor de proprietate . Dacă instanța districtuală s-a ocupat deja de faptele și faptele de mai sus în hotărârea sa și instanța regională a fost de acord cu motivarea hotărârii sale, nu a fost obligată să se ocupe din nou de aceleași obiecții ale reclamantului.

În același timp, Curtea Constituțională afirmă că reclamantul din plângere repetă doar obiecții care au făcut deja obiectul controlului de către instanța regională, în ciuda faptului că întrebările cuprinse în aceste obiecții au fost deja pe deplin justificate în hotărârea instanței de district. . Plângerea reclamantului este deci doar o controversă continuă cu opinia juridică a instanței de district și a instanței regionale cu privire la faptele constatate și justificate în mod corespunzător asupra acestora. Reclamantul plasează astfel Curtea Constituțională în poziția unui organ de anchetă de rutină al sistemului judiciar general, solicitând Curții Constituționale să reconsidere cazul și să fie de acord cu avizul său juridic. În legătură cu plângerea concepută în acest mod, Curtea Constituțională reamintește că nu este și nu poate fi o altă instanță corectivă în sistemul justiției generale.

În opinia Curții Constituționale, reclamantul încearcă doar să conteste modul în care au fost evaluate probele de către instanțele ordinare, ce concluzii de fapt au extras instanțele generale și cum au fost evaluate legal. În această privință, însă, Curtea Constituțională subliniază că a declarat deja în deciziile sale anterioare că conținutul dreptului fundamental la un proces echitabil în temeiul art. 46 alin. 1 din Constituție, art. 36 alin. 1 document, resp. Artă. 6 alin. 1 din Convenție nu include dreptul părții la procedură (persoana în cauză) de a comenta metoda de evaluare a probelor propuse de instanță sau de a cere metoda propusă de evaluare a probelor prezentate (I. ÚS 97/97).

Procedura instanței regionale în motivarea hotărârii în cazul reclamantului nu poate fi considerată în mod vădit nefondată sau arbitrară. Faptul că reclamantul nu este de acord cu opinia instanței regionale nu poate conduce în sine la concluzia că această opinie este vădit nefondată sau arbitrajă și nici nu stabilește dreptul Curții Constituționale de a-și înlocui propria opinie, fie pentru că Curtea Constituțională este nu o instanță corectivă a instanțelor generale. În plus față de acest raționament, Curtea Constituțională atrage atenția asupra opiniei juridice stabilite că dreptul la un proces echitabil nu implică dreptul la succes în procedurile în fața Tribunalului (II. ÚS 3/97, II. ÚS 173/07) .

În concluzie, Curtea Constituțională constată că, în conformitate cu jurisprudența sa, evaluează corectitudinea procesului în ansamblu (de exemplu, mm II. ÚS 307/06), prin urmare, plângerea este admisă numai în cazurile în care concluzionează că presupuse și relevante erori de procedură permit autorității publice să concluzioneze că procesul în ansamblu a fost nedrept și, având în vedere acest lucru, rezultatul acestuia poate părea nedrept. Prin urmare, Curtea Constituțională nu acceptă plângerea în cazurile în care s-a produs o anumită eroare de către autoritățile publice, dar intensitatea acesteia și legătura cauzală existentă între încălcarea legii și consecințele acesteia asupra justiției procesului în ansamblu au făcut-o. nu au un impact semnificativ. Cu toate acestea, nu a fost cazul în cazul reclamantului.

După examinarea modului și sferei motivelor hotărârii atacate și luând în considerare motivele invocate de reclamant în plângere, Curtea Constituțională nu a găsit o astfel de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale relevante care ar putea produce efecte incompatibile cu Artă. 46 alin. 1 din Constituție, art. 36 alin. 1 din document și art. 6 alin. 1 din Convenție.

Cu referire la cele de mai sus, Curtea Constituțională a respins plângerea reclamantului în această parte în temeiul articolului 25 alin. 2 din Legea privind Curtea Constituțională din cauza netemeiniciei manifeste.

Deoarece Curtea Constituțională a respins plângerea în ansamblu, nu avea nicio semnificație juridică să se ocupe de celelalte pretenții ale reclamantului conținute în aceasta.