Ecologia este știința echilibrului natural și a schimbului natural, sau „pe relațiile dintre ființele vii, plante și mediul în care trăiesc” (Haeckel, 1866).
Oikos din greacă, se referă la „casă” ecologică aparținând tuturor, adică naturii, în „pământ” ecologic, ca o fermă familială. Logos în cuvântul ecologie, înseamnă vorbire/rațiune, denotând astfel conducerea (știința) naturii, în timp ce nu-mos în cuvântul eco-economie înseamnă o regulă, adică într-un sens mai larg, ordinea și gestionarea economiei „familiale” (naționale). Prin urmare, din esența originii acestor cuvinte, este potrivit să spunem că aceste două discipline, în centrul cunoașterii umane, sunt complementare.
Ecologie politică examinează impactul activităților economice productive ale omului asupra echilibrului natural, are un subiect similar de cercetare și concentrare normativă, (. cum se produce?), ca economia politică. Ecologia politică încurajează apariția mișcărilor politice în scopul adaptării modului de operare și consum industrial astfel încât să păstreze mediul înconjurător.
În mișcarea ecologică, din punct de vedere economic, există un flux de ecologie liberală reformală și un flux de ecologie radicală, din punct de vedere filosofic, există o distincție între ecologia antropocentrică despre om și ecologia biocentrică despre toate organismele vii, inclusiv om.
Ecologie liberală se bazează pe mecanisme de piață și pe o legislație stimulativă, dinamică și bine coordonată. Se bazează pe internalizarea (proiecția) costurilor restaurării mediului în calculele rezultatului economic în producția și consumul de bunuri (dacă este necesar și cu ajutorul subvențiilor de stat), se bazează pe inovații tehnice (eco-tehnologii și eco -industrie), „boom-ul” capitalismului verde, bazat pe utilizarea eficientă a resurselor naturale, fără a pune în pericol creșterea economică și ocuparea forței de muncă.
Reforma liberală ecologie vrea să fie realist și optimist: „Prin înlocuirea capitalului tehnic cu capitalul natural, va fi chiar posibil să crească potențialul de producție al generațiilor viitoare”.
Ecologia radicală este exterior pesimistă (realist.). Diferite tipuri de tehnologie industrială, în efortul de a satisface nevoile unui consumator, creează alte tipuri de nemulțumire și noi nevoi, care urmăresc eliminarea într-un cerc vicios prin inovarea securității tehnice a producției și a produselor de producție inovatoare. Creșterea economică se hrănește astfel cu propriile daune (Boulding, Illich, Georges-Roegen) și economia și producția industrială sunt antiproductive.
Creșterea economică este atât dăunătoare, cât și iluzorie.
Nocivitatea minte în distrugerea resurselor naturale neregenerabile și creșterea costurilor sociale: societatea trebuie să abordeze separarea individului, insecuritatea sa socială rezultată din șomajul tehnologic (finanțarea sistemului social), înstrăinarea tehnică și de piață a individului cu pierderea sensului individual și autonomie (libertate) împotriva statului și a pieței (bani).
Iluzia stă în ea, această valoare adăugată crește doar pentru că daunele crescânde asupra mediului nu sunt luate în considerare la stabilirea prețurilor. De fapt, valoarea nu este „adăugată”, ci „scăzută”. Este imposibil să se includă toate prețurile externe în prețuri, deoarece nu totul poate fi exprimat în bani. Prin urmare, este necesar să abordăm acest lucru printr-o interdicție legislativă asupra anumitor activități economice, care nu pot reduce decât producția și activitatea industrială.
Ecologia radicală se maturizează de la problema protecției mediului la problema non-ocupării forței de muncă, și nevoia ca societatea să adopte o atitudine diferită față de producție decât productivismul liberal sau marxist. Deoarece în mod logic nu va exista suficientă muncă pentru toată lumea, va fi necesar să împărțim venitul național și să redefinim rolul 1/statului, 2/pieței și 3/sferei așa-numitelor „Activități autonome” (activitate umană care nu interferează, sau doar interferează minim cu mediul și este o activitate economică). Activitățile autonome cu introducerea sprijinului de stat (cofinanțarea de stat) ar trebui scoase complet de pe piață, astfel să asigure un adevărat drept uman de natură economică, deoarece imperativul profitului este eliminat și se va realiza „victoria” eticii asupra economiei. Capitalismul nu este capabil să rezolve problema mediului în mod democratic și fără criză.
Economia mediului este un sector al științei economice axat pe elaborarea politicilor cu scopul de a păstra mediul („. cum să producem și să nu distrugem resursele naturale ireversibile?”).
Punctul de plecare de bază: internalizarea efecte externe negative ale activității industriale asupra mediului (ž.p.) - externalitățile negative (poluarea mediului) trebuie incluse în calculul rezultatului economic preconizat și o parte din costurile de producție.
1/internalizarea prin drepturi de proprietate (Coase, neoliberalism) - dacă există proprietatea asupra unei resurse de producție care dăunează în mod necesar mediului prin realizarea unui profit în legătură cu utilizarea acestuia, atunci cetățenii potențial răniți pot „cumpăra” neutilizarea acestei resurse de la acest producător. Dimpotrivă, dacă proprietarul unei resurse potențiale disponibile pentru producție este potențial afectat, el poate „vinde utilizarea” respectivei resurse unui potențial producător.
2/internalizarea prin impozite (teoria bunăstării, Pigou, Marshall, neoclasici) - cel care provoacă poluarea plătește, dar are posibilitatea să plătească mai puțin pentru impozit, cu atât investește mai mult în tehnologii de mediu și poate aplica în continuare pentru subvenții de stat.
3/internalizarea prin piață a drepturilor de poluare - statul instituționalizează și gestionează piața „pentru dreptul la poluare” în implementarea activității industriale. Oricine este capabil să reducă poluarea investind în tehnologii ecologice își poate vinde și câștiga drepturile de poluare.
Toate cele 3 abordări menționate (implementate în practică) întâmpină 3 probleme grave:
1/problema ireversibilității daunelor ž.p. - este dificil de evaluat daunele existente într-un context global și, în special, este dificil de anticipat efectele acestor poluanți parțiali asupra ecosistemului global,
2/problemă de rată de actualizare - apreciind eliminarea poluării actuale cu așteptarea unei reveniri în viitorul (mai îndepărtat), întâmpină problema determinării prețului poluării în prezent, în special în contextul gradului de amenințare și al efectelor în ceea ce privește ecosistemul global,
3/problema finanțării politicii de stat pentru protecția. - fiecare politică costă ceva, necesită finanțare publică și rezultatul dorit - o rentabilitate greu de justificat, mai ales (din nou) în ceea ce privește evaluarea riscului pe termen mediu și lung de daune asupra mediului în ceea ce privește ecosistemul global.