Pădure. Nu mai sunt doar ramuri goale, a început încet. Verdeaţă. În cele din urmă, apasă limba unei persoane. De fapt, este doar aprilie și anul acesta totul este puțin mai rapid. Temperaturile ridicate alternează cu răni înghețate și undeva în mijlocul tuturor.

tata

Femeie, mamă. O jachetă subțire aruncată peste umeri, cu o mână încrețită, se sprijină pe un bar francez. Stă în picioare, dar să vadă că o epuizează. O privesc și îi dau din cap. Acord, fiecare trebuie să-l respecte pe al său, avem totul de acord. În detaliu, fără prea multe discuții, fără contact strâns. Nimic de genul acesta.

Ne întâmpinăm reciproc, vorbim împreună, suntem la mai mult de doi metri distanță. În jurul nostru natura, pădurea. Așa este permis, nu încălcăm nimic. Distanța, acum este foarte importantă, abordarea este inadecvată. Știri, am ceva și sora mea, dar chiar și cu mama mea există de toate. Fiecare își prezintă al său. Am vrut să ne vedem, dar ea a implorat cel mai mult. Mama, femeia vieții mele, exact cea care mi-a dat viață. A fost odată ca niciodată.

O simt, este în mine. Dar aceasta este o poveste diferită, în spatele ei este un coronavirus. Invizibil și mic, dar cu adevărat insidios. Atacă fără să știe. Suntem cu toții vulnerabili, dar cei mai răi sunt cei mai în vârstă. Mamele noastre, tații. Nu mă pot opri să mă gândesc la asta, sunt cei pe care îi iubim atât de mult, copiii noștri se învârt în jurul lor. Sunt bătrâni, dar ar lipsi, au un loc în viața noastră, pur și simplu aparțin acolo.

Facilități de servicii sociale, cămine de bătrâni, locuri unde le găsim pe cele mai amenințate. Creșterea îngrijirii, igienei, spun responsabili. Și interzicerea vizitelor, prevenind contactul cu lumea exterioară, astfel încât boala să nu pătrundă înăuntru.

Și tristețe în ochi și suflet. Clienți, bunici și bunicii care abia așteaptă un cuvânt bun de la cei dragi. Au nevoie de contact, doar cel care le-a rămas, îi ține în viață. O plimbare, singurul contact cu lumea exterioară, o ocazie îmbietoare de a-i întâlni pe cei mai apropiați de inima ta. Undeva în piață, unde ochii asistentelor nu văd. Lovituri, îmbrățișări calde, fără distanță de siguranță. Sunt fericiți, ochii lor strălucesc ca niște copii mici. Coronavirus, cuvântul urât care le-a strâns viața. Nu vor să-l audă, cel puțin nu pentru o vreme. Dar apoi cum să-i protejăm?