slăbirea

Senzație de foame sau sături. Doi hormoni care au propriul răspuns la aceste condiții. Dacă un dezechilibru al oricăreia dintre ele predomină în corpul uman, începe problema creșterii în greutate.

Foamea versus sațietate

Grelina și leptina sunt cele mai cunoscute substanțe din sistemul endocrin care afectează creierul, stomacul, intestinele și alte organe ale corpului în timpul consumului de alimente. Potrivit Hannah Kittrell, un om de știință de laborator de la laboratorul Muntelui Sinai, aceștia sunt așa-numiții "hormoni ai foamei și satietății" care răspund la diferite părți ale corpului și au un efect semnificativ asupra greutății corporale, a poftei de mâncare și, de asemenea, a dezechilibrului energetic. Grelina este, de asemenea, un hormon numit „Mi-e foame” în limba engleză. Se formează în stomac și semnalează creierului că organismul trebuie să ia mai multe alimente bogate în zahăr. În schimb, leptina, care produce țesut adipos, trimite un impuls către creier legat de senzația de sațietate. În mod ideal, ambii hormoni funcționează în simbioză. „La un individ sănătos, leptina și grelina lucrează împreună pentru a menține echilibrul energetic și greutatea”, spune Kittrell.

Probleme la persoanele obeze și diabetice

Cu toate acestea, acest echilibru se pierde, în special la persoanele care suferă de diabet și obezitate. În acest caz, se dezvoltă rezistența la insulină, care dezvoltă și rezistența la acțiunea celor doi hormoni opuși. Rezistența la leptină înseamnă că corpul uman îl produce tot timpul, fie că îi este foame sau nu. Prin urmare, dacă organismul nu poate răspunde corect la leptină, creierul nu primește mesajul că rezervele de energie sunt de fapt deja pline. Rezultatul acestei reacții este o supraalimentare tipică, creșterea în greutate și dezvoltarea obezității. În acest caz, vechea cunoștință susține că totul este legat de tot. Mai multă leptină duce la niveluri mai ridicate de insulină, care descompune zahărul, care la rândul său stimulează eliberarea de grelină. Ultimul hormon informează apoi creierul să caute alimente, chiar dacă există suficient „combustibil” disponibil în organism.