§ 86 Codul muncii
(1) Angajatorul decide asupra unei distribuții egale a programului de lucru după consultarea cu reprezentanții angajaților.
(2) Cu o distribuție uniformă a timpului de lucru pentru săptămâni individuale, diferența de durată a timpului de lucru atribuită săptămânilor individuale nu trebuie să depășească trei ore, iar timpul de lucru în zilele individuale nu trebuie să depășească nouă ore. Timpul mediu de lucru săptămânal nu poate depăși limita pentru timpul săptămânal de lucru stabilit într-o anumită perioadă, de obicei patru săptămâni.
(3) Cu o distribuție uniformă a programului de lucru, angajatorul va programa programul săptămânal de lucru, în principiu, la cinci zile lucrătoare pe săptămână.
O distribuție uniformă a timpului de lucru înseamnă distribuirea timpului de lucru de către angajator la cinci zile pe săptămână, în care durata timpului de lucru în săptămâni individuale este mai mult sau mai puțin aceeași și timpul de lucru nu depășește 9 ore pe zi. Dacă timpul este repartizat în mod egal, aceasta înseamnă că, pentru o perioadă de compensare de patru săptămâni, timpul săptămânal mediu lucrat în acea perioadă nu poate depăși timpul de lucru săptămânal stabilit (adică timpul de lucru săptămânal stabilit de angajator pentru angajații la locul de muncă în cadrul timpul de lucru săptămânal legal).
De exemplu: Dacă timpul de lucru stabilit săptămânal stabilit de angajator este de 40 de ore pe săptămână, i. 8 ore pe zi (fără pauză pentru odihnă și hrană și fără ore suplimentare), timp de patru săptămâni angajatul poate lucra în cadrul orelor de lucru obișnuite, cu un program uniform, 160 de ore. Alineatul 2 al articolului 86 din Codul muncii reamintește că timpul de lucru în zilele individuale nu poate depăși 9 ore și între săptămânile individuale într-o lună diferența nu poate depăși trei ore. Dacă angajatul lucrează 41 de ore în prima săptămână, i. a lucrat cu o oră peste timpul de lucru săptămânal stabilit, în următoarele trei săptămâni va lucra cu o oră mai puțin, astfel încât timpul mediu de lucru săptămânal să fie egal cu el (de exemplu, poate lucra doar 39 de ore într-o anumită săptămână).
Există o altă posibilitate, și anume distribuirea timpului de lucru sub formă de timp de lucru flexibil, i.: Angajatorul determină programul de lucru de bază în timpul căruia angajatul este obligat să fie disponibil angajatorului. Angajatul stabilește el însuși începutul și, eventual, și sfârșitul schimbului de muncă, dar trebuie să respecte timpul săptămânal stabilit. Dacă angajatorul stabilește un timp de lucru flexibil de patru săptămâni, angajatul nu poate respecta nici măcar timpul de lucru săptămânal specific, dar trebuie să îndeplinească capacitatea timpului de lucru săptămânal stabilit într-o perioadă de patru săptămâni. Această posibilitate este permisă și în cazul orelor de lucru distribuite uniform.
Sursa: BARANCOVÁ, H.: Codul muncii. Comentează cu exemple. Ediția a 5-a. Bratislava: SPRINT, 2007.
Sursa: Codul muncii cu comentarii și jurisprudență. Bratislava: NOUĂ LUCRU, 2008
Sursa: BRUNOVSKÝ, Š., DOHÁŇOŠOVÁ, O., JÁNOŠÍKOVÁ, L. și colab.: Abeceda mzdovej účtovníčky 2008. Ediția a II-a. Olomouc: ANAG, 2008
Sursa: RYBÁROVÁ, M., VOJNÁROVÁ, A., MAČUHA, M.: Codul muncii modificat. Comentează cu exemple. Bratislava: EPOS, 2007