Hidronefroza este o stare de boală a rinichiului, caracterizată prin mărirea sau umflarea acestuia datorită acumulării de urină în pelvis. Motivul este blocarea tractului urinar, fie prin obstrucție mecanică, fie printr-un alt tip de obstacol. Adesea debutul bolii este asimptomatic sau manifestările clinice sunt vizibile. Mai rare sunt inflamația acută, durerea abdominală, eșecul de a prospera sau rezistența palpabilă în abdomen ca primele simptome. Hidronefroza este o afecțiune patologică care, dacă este tratată la timp, poate readuce pacientul ad integrum. Cu toate acestea, neglijarea acestei boli poate duce la insuficiență renală, singura soluție fiind dializa sau transplantul.
Hidronefroza este umflarea/mărirea rinichilor cauzată de acumularea de urină. Cauza este de obicei o afecțiune patologică în care urina nu poate curge din rinichi în vezică datorită blocării sau blocării tractului urinar. Hidronefroza poate apărea la unul sau la ambii rinichi.
Funcția principală a căilor urinare este de a elimina deșeurile și fluidele din corp. Tractul urinar are patru părți: rinichii, ureterul, vezica urinară și uretra. Urina se formează atunci când rinichii filtrează sângele și elimină excesul de deșeuri și lichide. Urina se colectează într-o parte a rinichilor numită pelvisul renal. Din pelvisul renal, urina trece printr-un tub îngust numit ureter în vezică. Vezica urinară este umplută încet cu urină, care este golită din corp printr-un alt tub mic numit uretra. Hidronefroza apare atunci când există un blocaj al scurgerii de urină sau al refluxului de urină deja în vezică (numit reflux), care poate provoca un bazin pelvian mărit.
Hidronefroza poate fi sau nu însoțită de simptome. Principalul simptom este durerea în lateral și în spate sau durerea sau slăbiciunea abdominală. Alte simptome pot include durere în timpul urinării, dificultăți la urinare (urgență sau frecvență crescută, urinare incompletă, incontinență), greață și febră. Aceste simptome depind de cauza și severitatea incontinenței urinare.
În primul an de viață, incidența hidronefrozei congenitale este de aproximativ 25%. De multe ori dispare spontan. Reprezintă aproximativ 80% din totalul uropatiilor fetale. Diagnosticul cu ultrasunete prenatale este de 1 caz la 100 până la 200 de făt.
Apariția hidronefrozei secundare, adică dobândite la vârsta adultă, variază de la etiologia bolii. În medie, prevalența în populația adultă este de la 0,15% la 0,67%. Raportul dintre bărbați și femei este de 2: 1. Din această cantitate, incidența hidronefrozei bilaterale este de 10% până la 20%.
Etiologie
Cauzele originii și dezvoltării hidronefrozei sunt o gamă largă. Diviziunea de bază bazată pe mecanismul de origine este în subtipul obstructiv și subtipul neobstructiv.
Tipul obstructiv de hidronefroză este de obicei cauzat de o altă boală subiacentă sau de un factor de risc. Cauzele hidronefrozei includ, dar nu se limitează la, următoarele boli sau factori de risc:
- Piatra la rinichi,
- blocaj congenital (o tulburare care apare la naștere),
- cheag de sânge,
- cicatrizarea țesutului (după leziuni sau intervenții chirurgicale anterioare),
- tumoare sau cancer (cum ar fi cancerul vezicii urinare, colului uterin, colonului sau prostatei),
- prostată mărită (necanceroasă),
- sarcina,
- infecție a tractului urinar (sau alte boli care provoacă inflamația tractului urinar).
Cauzele hidronefrozei primare (congenitale, congenitale)
- Obstrucție de joncțiune pieloureterală (PUJ), adică tranziția pelvisului către ureter: cauzată mai ales de îngustarea PUJ, de pliurile embrionare persistente și fixe ale ureterului, distanța anomală a ureterului sau compresia acestuia, accesoriu sau vas aberant; secundar prin obstrucție în angulația uretrală în timpul dilatației și alungirii cauzate de reflux vezicoureteral sau obstrucție UVJ.
- Obstrucție de joncțiune ureteroesică (UVJ), t. j. trecerea ureterului în vezică - cea mai frecventă cauză este o secțiune juxtavesică aperistaltică a ureterului, care duce la dilatarea ureterului. Pentru dilatații peste 7 mm vorbim de megauretere.
- Obstrucție asociată cu dublarea KPS (sistem calyx-pan) și ureter:
- ureterocele (dilatarea chistică a părții intravezicale a ureterului, care poate provoca eșecul drenajului și formarea ulterioară a megaureterului),
- ureter ectopic (gura în afara vârfului trigonului),
- valva uretrală posterioară,
- reflux vezicoureteral (VUR),
- distanță mare a ureterului de tigaie.
Cauzele hidronefrozei secundare:
- ureterolitiaza,
- strictura și stenoza ureterului,
- comprimarea ureterului de către o tumoare,
- valva mucoasă,
- strictură uretrală,
- spasmele sfincterului extern,
- fimoză.
În cazul unui obstacol deasupra vezicii urinare - hidronefroză unilaterală; tulburări ale vezicii urinare și hidronefroză mai distal - bilaterală.
Tablou clinic
Majoritatea hidronefrozei primare este asimptomatică și este diagnosticată prin screening neonatal prenatal sau postnatal. Mai rar, primele simptome sunt durerea abdominală, rezistența palpabilă în abdomen, eșecul de a prospera și chiar pielonefrita acută.
Simptomele hidronefrozei secundare se bazează pe cauza care a provocat-o: de ex. colici renale, pielonefrita acută, infecții recurente ale tractului urinar. Cele mai frecvente sunt nefralgia (durerea în rinichi - zona rinichilor), hematuria (sângele în urină), febra, durerea abdominală, piuria (puroiul în urină). În cazul unui rinichi solitar, simptomul poate fi oliguria sau, în cazul obstrucției, anuria.
Diagnostic
Diagnostic de laborator
Testele de laborator de bază pentru simptomele care însoțesc hidronefroza includ urină, sânge și teste bacteriologice pentru urină. Testele de sânge de laborator recomandate includ uree serică, creatinină și potasiu, număr de sânge, proteine C reactive. Scăderea nivelului de calciu și fosfor, anemie și niveluri ridicate de hormoni paratiroidieni sunt mai indicative ale bolilor cronice de rinichi. Examinarea anticorpilor specifici în ser va permite recunoașterea posibilelor boli autoimune (anticorpi ANA, anticorpi ADN anti-ds, anticorpi împotriva membranei bazale glomerulare, anticorpi ANCA), precum și examinarea electroforetică și concentrațiile componentelor complementului.
Examinarea chimică a urinei, osmolalitatea (peste 500 mOsm/kg indică prerenal și mai mică de 300 mOsm/kg pentru cauze renale), examinarea sedimentelor urinare avertizează asupra posibilității mai multor boli.
- examinarea chimică a urinei și a sedimentelor urinare (în urina proaspătă obținută din fluxul mediu după spălarea organelor genitale cu apă curată) - prezența sângelui sau a proteinelor indică nefrită tubulointerstițială sau glomerulonefrită,
- PH-ul urinei ≥ 6 susține suspiciunea de infecție a tractului urinar (IMC),
- hematurie: cantitate de elemente roșii din sânge pe unitate de volum (standard 10 era/microlitru) sau 2-3 eritrocite în câmpul vizual la examinarea microscopică (5 era la copii),
- proteinurie (g/24 ore),
- leucociturie (examinare mai puțin precisă cu hârtii indicatoare, examinare mai precisă a sedimentelor urinare - constatare pozitivă: mai mult de 10 leucocite pe câmp vizual),
- dovezile cele mai fiabile sunt leucocituria și eritrocituria cantitativ: sediment urinar dintr-o colectare de urină de trei ore (conform Hamburger) (norma: până la 4000 de leucocite și până la 2000 de eritrocite pe minut),
- examenul bacteriologic cantitativ al urinei (efectuat întotdeauna când se suspectează IMC) - constatare pozitivă: 105 colonii/ml de urină (dar în cazul simptomatologiei clinice evaluăm și un număr mai mic de bacterii ca pozitiv, la copii chiar și la numărul de 103 colonii/ml).
Metode de diagnostic imagistic
Imagistica cu ultrasunete este cea mai des utilizată pentru a confirma diagnosticul. Alte tehnici imagistice includ tomografia computerizată (CT) și imagistica prin rezonanță magnetică (RMN). Diagnosticul de hidronefroză poate include, de asemenea, cistoscopie, care utilizează un tub lung cu o lumină și o cameră foto la capăt (cistoscop) care permite medicului să privească în uretra și vezică. Un alt spectru de examinări funcționale imagistice este examenul scintigrafic.
Imagistica cu ultrasunete a rinichilor și a tractului urinar (diagnostic prenatal și postnatal) evaluează:
- lungimea și lățimea rinichiului,
- echogenitatea parenchimului și gradul de dilatare a KPS conform Societății pentru Urologie Fetală (SFU):
- grad: tigaie ușor extinsă
- grad: tigaie extinsă și unul sau mai multe calice
- grad: tigaie dilatată și toate caliciile
- grad: dilatare semnificativă a bazinului și a calicului și reducerea parenchimului.
Se recomandă examinarea nou-născutului cel mai devreme după 48 de ore de viață, de preferință în zilele 3-4, din cauza hidratării mai mici și a oliguriei fiziologice în primele zile de viață; examenul ultrasonografic foarte precoce este indicat numai în constatările prenatale severe (suspiciunea unei valve uretrale posterioare, dilatarea bilaterală semnificativă a KPS și altele); frecvența examinărilor cu ultrasunete de control depinde de gravitatea constatării:
- descoperiri fiziologice la sugari: lățimea parenchimului> 8 mm, ecogenitatea sa este egală sau mai mare decât echogenitatea ficatului,
- Dilatarea de gradul 1 conform SFU, lățimea bazinului intrarenal (Apiro)