Bratislava, Kalligram 2008

recenzie

Traducere de Marián Minárik

Copii groaznici (mai târziu și Părinți cumpliti, a căror dramatizare scandaloasă a fost interzisă de consilierii orașelor) sunt romantici cu ambiția de a găsi o modalitate de a surprinde unitatea vieții interioare și exterioare (obsesia inițială a modernismului). Cocteau folosește paradigma propriei sale vieți dezorganizate cu emoție amplificată de droguri și alteritate pentru a perturba contururile clare ale personajelor, al căror scop nu este de a crea o poveste, ci o imagine artistică. Homosexualitatea și incestul devin astfel componente esențiale ale imaginilor relaxate ale lui Cocteau. Și apoi copilăria, cu o altă perspectivă crudă a poeticii sale (care este unul dintre motivele pentru care găsim referiri la Rimbaud și Baudelaire în textul prozei). Ca și cum ar însemna fără echivoc că ființa umană este multidimensională și ireductibilă și că nici genul, nici statutul social nu sunt ceva care ar putea fi folosit pentru a fixa artificial adevărul despre om, pentru că doar imaginea expusă din tensiunea dintre evident poate fi un artist adevăr și ascuns, sau precis și nedeterminat.

Dacă avem o impresie de bază de acuratețe și ordine plutind într-o mare de incertitudine din lectura textului lui Cocteau, nu ne înșelăm. La urma urmei, copii teribili nu sunt doar o poveste captivantă a fraților copiilor cu un final tragic, așezată într-un spațiu închis al unei camere de frați izolat de lumea exterioară. Sunt, de asemenea, o poveste despre posibilitățile libertății umane și închiderea fatidică a omului în coordonate biologice și sociale. Fratele și sora fără părinți (în calitate de autor) sunt, fără îndoială, îndrăgostiți, dar dragostea lor este plină de cruzime nemotivată, culminând cu drama Oedip, din care singura ieșire este moartea. Un joc fals și inocent de copil („o minciună care spune întotdeauna adevărul”) îndeplinește soarta vieții umane, care își are baza numai în sine, deoarece nu trebuie să treacă granițele unei camere ciudate dincolo de care totul este lipsit de sens, fără formă și inutil de impersonal. În viziunea lui Cocteau, soarta ia forma unui inocent bulgăre de zăpadă care îl condamnă pe eroul imatur să viseze în camera copiilor, precum și forma unei mingi necurate care miroase a droguri, unde toate iubirile imposibile, dorințele neîmplinite și bolile civilizației care ucid eroul adult se acumulează. Cu toate acestea, între aceste sfere, subiectul umple întreg panopticul de măști, imagini, răsuciri neașteptate și miracole stilistice.

Romantismul subțire al lui Jean Cocteau atrage astfel de paradoxuri actuale. Ca și cum, de altfel, pe lângă drama schițată, sunt dezvăluite lanțuri întregi de context ale situației umane în lumea modernă. Logica irațională a jocului creează aici un mit care dezvăluie sensul ascuns al vieții, iar măștile folosite sunt aici pentru a se îndepărta în cele din urmă de fețele care vor fi nu mai puțin înspăimântate, dar cel puțin reconciliate cu ele însele. Pentru că, cu arta, se spune cu adevărat: „Artistul trebuie să înghită o locomotivă și să scuipe o țeavă”.