Există diferențe semnificative interindividuale în sensibilitatea la boala hepatică alcoolică (ACHP). Deși doza cumulativă de alcool joacă un rol important în dezvoltarea bolii, formele severe de ACHP afectează doar o mică proporție de alcoolici. Cu toate acestea, în Slovacia, ACHP este cea mai frecventă cauză a cirozei hepatice. Există trei forme de afectare hepatică alcoolică: distrofie hepatică alcoolică (steatoză, ficat gras), hepatită alcoolică, ciroză alcoolică. Aceste forme se pot suprapune. Ele nu reprezintă nici etapele, nici dezvoltarea sau progresia bolii. Hepatita alcoolică și ciroza sunt forme de boli hepatice alcoolice avansate. Hepatita alcoolică este caracterizată histologic prin necroză și apoptoză hepatocitară, infiltrare leucocitară și fibroză persinusoidă. Principala caracteristică a cirozei sunt nodulii hiperplazici separați prin mănunchiuri de țesut fibrotic. Ambele descoperiri pot apărea simultan.
Trei probleme de bază sunt cruciale în patogeneza ACHP: metabolismul alcoolului, acțiunea endotoxinei, procesele imune. Degradarea alcoolului în organism Etanolul este metabolizat prin două căi de bază. Prima cale este oxidarea la acetildehidă, crescând raportul NADH/NAD. Aceasta, împreună cu inhibarea oxidării B mitocondriale a acizilor grași, accelerează apariția steatozei, care este considerată o „primă lovitură” crescând sensibilitatea ficatului la alți factori (endotoxină, factori imuni). A doua cale (prezentă la alcoolicii grei) este sistemul microsomal de oxidare a etanolului indus de etanol. Această cale, împreună cu fierul liber, produce radicali liberi provocând stres oxidativ. Stresul oxidativ de intensitate suficientă determină peroxidarea membranelor și declanșează astfel necroza și apoptoza celulelor. În același timp, oxidarea etanolului are ca rezultat formarea de molecule reactive care se leagă și se complexează cu proteinele. Astfel de molecule modificate pot duce la afectarea funcției proteinelor și la formarea de neoantinogeni, capabili să provoace răspunsuri imune potențial dăunătoare.
Endotoxina ca factor dăunător Un rol important în dezvoltarea ACHP îl joacă endotoxina - o parte a membranelor bacteriilor gram-negative din intestin. Alcoolul mărește trecerea endotoxinei din lumenul intestinal în circulația portalului. Endotoxina din ficat activează celulele Kuppfer, care o fagocitează. Cu toate acestea, celulele Kuppfer, la activarea declanșată de endotoxină, produc chemokine care acționează chimotactic asupra neutrofilelor și celulelor mononucleare, provocând infiltrarea leucocitelor a parenchimului - sunt o sursă majoră de TNF - TNF declanșează o cascadă de reacții care duc la apoptoza hepatocitelor. componente neglijabile în dezvoltarea și progresia ACHP, deși variabilitatea genetică se găsește în acest domeniu. Revenirea la abuzul de alcool după o perioadă de abstinență duce la un focar rapid și agresiv al bolii. Hipergammaglobulinemia poate fi adesea observată la pacienții cu boală hepatică alcoolică. Fibroza și progresia acesteia către ciroză sunt parțial determinate de severitatea hepatitei alcoolice și pot fi înțelese într-o oarecare măsură ca o manifestare a procesului de vindecare.
Acest efect catabolic afectează mai puțin inima și diafragma, dar glucocorticoizii inhibă încorporarea aminoacizilor în proteine în toți mușchii. Echilibrul negativ de azot datorat acțiunii catabolice a glucocorticoizilor determină pierderea masei musculare, subțierea pielii, modificări osteoporice ale oaselor și creșterea afectată la copii. C. Efecte asupra metabolizării lipidelor Glucocorticoizii măresc nivelul plasmatic de acizi grași prin modularea lipolizei și reducerea absorbției glucozei în celule, reducând astfel formarea glicerolului necesară pentru reesterificarea acizilor grași. Cu toate acestea, creșterile pe termen lung ale cortizolului plasmatic (glucocorticoizi cronici, sindromul Cushing) sunt, de asemenea, asociate cu creșteri ale nivelului de insulină și glucoză, care maschează efectul glucocorticoizilor și determină depozitarea grăsimilor în țesutul subcutanat, în special pe trunchi (centripet obezitate) și față. D, Efecte asupra sistemului imunitar Glucocorticoizii la doze mai mari au efect antiinflamator. Reduc hiperemia, exudația, proliferarea celulară, permeabilitatea capilară și vascularizația inflamatorie. Cortizolul încetinește, de asemenea, faza inițială de vindecare prin inhibarea diviziunii fibroblastelor, reduce formarea țesutului de granulație și epitelizarea.
La doze mai mari, glucocorticoizii inhibă răspunsul sistemului imunitar, reduc producția și circulația anticorpilor circulanți, reduc hipersensibilitatea la acțiunea alergică a complexului antigen-anticorp, interferează cu sinteza intracelulară a histaminei și inhibă efectul histaminei, bradikininei și așa-numitelor SRS-A. În țesutul limfoid și timus, acestea slăbesc producția de limfocite și timocite, în sânge provoacă limfocitopenie cu epuizare relativă a limfocitelor T, precum și eozinopenie marcată, care persistă pe tot parcursul terapiei cu doze mari de cortizol. Numărul de leucocite neutrofile, celule polimorfonucleare, crește după cortizol datorită stimulării leșierii din măduva osoasă, precum și scăderii reduse din sânge în țesuturi la locul iritării și inflamației. Efectul asupra limfocitelor B este ușor și capacitatea de a produce imunoglobuline scade ușor. Numărul de eritrocite după glucocorticoizi tinde să crească și în sindromul Cushing există de obicei policitemie, dimpotrivă, după adrenalectomie există anemie normocromă. E, Efecte asupra osului, pielii și creșterii Glucocorticoizii stimulează mobilizarea calciului din os, dar, în general, determină o scădere a nivelurilor de calciu plasmatic datorită resorbției scăzute a calciului intestinal, creșterii calciului urinar și a excreției de fosfor datorită scăderii reabsorbției.
În piele, prin inhibarea activității fibroblastelor, acestea provoacă subțierea pielii, depunerea grăsimii în straturile subcutanate. Excesul de glucocorticoizi inhibă creșterea liniară și maturarea scheletului prin acțiune directă asupra fantei epifizare la copii, cu toate acestea, glucocorticoizii sunt necesari pentru creșterea și diferențierea normală a țesuturilor. F, Efecte asupra sistemului cardiovascular și a rinichilor Glucocorticoizii au un efect ionotrop pozitiv în mușchiul inimii, în absența lor scade volumul mic, scade tensiunea arterială și poate apărea șoc, în exces, apare hipertensiunea. Cortizolul are un efect permisiv asupra acțiunii catecolaminelor asupra sistemului cardiovascular. În rinichi, acțiunea cortizolului crește filtrarea glomerulară și fluxul sanguin, crește clearance-ul apei libere.În cazul deficitului de glucocorticoizi, diureza apoasă rapidă nu apare după expunerea la apă. Cortizolul crește excreția urinară a potasiului, facilitând trecerea potasiului intracelular în spațiul extracelular. Pierderea potasiului intracelular este compensată prin transferul ionilor de sodiu și hidrogen în celule, ceea ce determină alcaloză metabolică.
În schimb, deficitul de cortizol poate duce la acidoză hiperkalemică. G, Efecte asupra sistemului nervos Glucocorticoizii traversează bariera cerebrală și afectează direct metabolismul creierului. Acestea reduc edemul cerebral și sunt utilizate pentru a trata presiunea intracraniană crescută. Cortizolul crește excitabilitatea neuronilor, reducând astfel pragul pentru inducerea convulsiilor generalizate în electroșoc. Ele cresc labilitatea emoțională și afectează pragul de sensibilitate al organelor senzoriale. În absența glucocorticoizilor, crește pragul de percepție a receptorilor gustativi asupra substanțelor sărate, dulci și fierbinți. În hipocorticalism, crește și pragul receptorului olfactiv. Stimulează pofta de mâncare, acționează asupra dispoziției (senzație de euforie), reduc libidoul prin efectul direct și prin inhibarea secreției de gonadotropină. Excesul și deficiența glucocorticoizilor pot fi însoțite de depresie, iar la pacienții cu boli mintale, ritmul zilnic al fluctuațiilor nivelurilor de cortizol poate cădea.