Când un copil se supără ca un leu

Cred că știm cu toții asta. Copilul se află într-o stare de sfidare, nu și nu se calmează. Tot ce trebuie este un mic lucru care îl va supăra și există deja un incendiu pe acoperiș. Și în acel moment am prefera să deținem un inel Arabella, astfel încât să ne putem evapora (pentru anii mai tineri, Arabela a fost un basm în care prințesa avea un inel miraculos cu care, când l-a întors pe deget, a dispărut în locul respectiv unde a vrut ea). Pasionaților de Star-Trek le-ar plăcea să dețină un teleport pe care l-ar folosi din când în când. De exemplu, într-o situație în care am prefera să fim invizibili.

Când vine situația „aia”

Da, aproape toată lumea (onorând excepțiile cu copiii care sunt super calmi și care nu au niciun sentiment de opoziție față de părinții lor într-un mod inacceptabil afară, înțeleg strigătele unui leu sau ale maimuțelor nebune care săltă în sus și în jos) care au trăit această situație mulți ori au visat la comoditățile descrise mai sus. Din păcate sau, din fericire, nu există încă așa ceva. Așa că trebuie să învățăm să gestionăm furia copiilor noștri chiar și în cele mai nepotrivite momente. În cărțile înțelepte este scris și a fost adesea descris vizual în videoclipuri că avem copii de oglindit, i. dacă copiii se aruncă pe pământ, atunci mama sau tatăl se aruncă și pe pământ. Copilul se oprește imediat și se uită surprins la părinte, ce face pentru a vedea dacă a înnebunit.

Dar dacă copilul continuă? Ce se întâmplă dacă nu este interesat de reacția părintelui? Puțini se mai ocupă de asta. De exemplu, medicii recomandă copiilor foarte mici să nu facă nici măcar o astfel de „oglindire a activităților”. De ce? Pentru că trebuie să înțelegem copiii, să aflăm ce se întâmplă în interior, prin ce trec. Este adevărat că, dacă este prea mic și dacă nu vorbește prea mult sau deloc, este cu atât mai dificil.

Ce ajută?

În acel moment, doar sentimentul nostru intuitiv ajută cu adevărat, pe care mămicile îl au de obicei foarte bine dezvoltate. Îl suprimă doar dacă există un milion de alte priveliști în magazin sau pe stradă unde copilul aruncă pe pământ sau doar se află acolo sau nu dorește să se miște din diverse motive. Și nu orice, ci judecând și de neînțeles ce face de fapt micul copil nepoliticos. Și aici puține mame pot rezista „presiunii ochilor”, pot rămâne răbdători și cred în abilitățile lor. Dacă le rezistă, este răbdătoare și nu se grăbește, va rezista situației și o va rezolva singură. Dar când vine a doua parte, care este de obicei mai probabilă, se încadrează sub presiunea ambiantă sau gândul că toți ne uităm la ceea ce gândesc oamenii, atunci stresul sau furia sunt transmise și mai mult copilului și situația escaladează. Apoi, va ajuta doar să încercați sfatul experților, care pot funcționa sau nu.

Deoarece fiecare copil este o ființă unică și fiecare are o natură diferită, nu există mijloace universale. Un cunoscut psiholog ceh recomandă o îmbrățișare strânsă atunci când copilul nu se enervează. Unii experți sfătuiesc să lase copilul până se calmează. Suprimarea emoțiilor nu ajută. Și întrucât perioada sfidării este o perioadă în care copilul nu știe cum să se ocupe de ei, uneori se ocupă de ei cu ajutorul părinților. Sau vor veni în calea mătușilor sau unchiului miraculos, care ne va liniști copilul, nici nu știm cum și ne bucurăm că până și acea surpriză frumoasă din interesul străinilor pentru această mică creatură a ajutat la calmarea furiei.

Cum să te descurci cu sentimentele unui copil?

Ne va fi dificil să îi explicăm unui copil mic de doi ani ce sunt emoțiile, astfel încât să o poată înțelege. Deși acum este la modă să explicăm totul copiilor, ar trebui mai întâi să învățăm cum funcționează copiii. Aceasta înseamnă modul în care primesc informații cât mai ușor posibil. Nu îi vom ajuta prea mult cu propoziții complicate și explicații de anvergură. Dar putem vorbi cu el despre emoții prin imagini separate (de ex. Cărți) sau cărți ilustrate. Nu degeaba se spune că o carte proastă nu există. Dacă copilul nu se bucură de carte, atunci este doar o alegere proastă. Copiilor le plac jocurile, așa că încercați un joc în care creați un personaj a cărui față o puteți schimba cu sentimente diferite (plâns, furie, bucurie, râsete) sau puteți cumpăra jucării pliabile (cum ar fi animale), de unde puteți schimba emoțiile pe capetele, eventual și îmbrăcămintea. Jocul este un mod de a învăța un copil mai mult decât credem. Pentru copiii mai mari, putem începe prin a explica ce ne place și când suntem fericiți și invers, când ceva ne înfurie, anunțați-ne și explicați de ce ne simțim așa.

Și de unde știm dacă am reușit?

În ciuda faptului că pubertatea mică este diferită la copii, la unii s-ar putea să nu se manifeste deloc, iar la unii să dureze până la școală. Dar cu cât copiii sunt mai mari, cu atât mai mult pot numi exact prin ce trec și atunci aflăm dacă am reușit cumva sarcina pe care trebuia să o învățăm prin intermediul copilului nostru.