De ce sarcina mea a fost o problemă? De ce a trebuit să nasc prematur? De ce a trebuit să ne pierdem al doilea fiu?

Nici știu

De ce sarcina mea a fost o problemă?
De ce a trebuit să nasc prematur?
De ce a trebuit să ne pierdem al doilea fiu?
De ce nu aș putea fi din nou mamă?
De ce trebuia să ni se întâmple?

Întrebări pe care mi le pun de trei luni și nimeni nu le răspunde. Nici măcar nu va răspunde. Cum trăiesc cu asta? Cum să te descurci cu asta? Nu mă simt bine. Încă am totul în fața ochilor, tot analizez totul din toate părțile. Cuvintele doctorului încă zumzesc în capul meu: „Pregătește-te pentru cel mai rău”.

Nici nu știu dacă micul lucru și-a dat seama că era în viață. Nici nu știu dacă a simțit că suntem cu el, vorbind cu el, mângâindu-l. Nici nu știu ce ochi avea. Nici măcar nu m-a văzut.

„Bebelușul tău a murit!” A spus medicul pe holul lifturilor ! Un ton, de parcă ar fi murit un câine ! O acțiune nejustificată, de neînțeles, se spune că este un medic inteligent și educat! Aș prefera să păstrez tăcerea în legătură cu comunicarea ei cu noi și să mă abțin să comentez. Dar un pic de umanitate se mai găsea în ea. Ne-a permis să ne luăm rămas bun de la firimituri. Nu doresc ca nimeni să țină un copil în brațe pentru prima dată și este mort. Un copil care se răcește în mâinile tale. O firimitură pe care nu o vei mai înfășura niciodată în jurul inimii tale, pe care nu o vei da niciodată unui zeu pe care mama ta nu ți-l va spune niciodată! Durere care nu poate fi descrisă. Disperare, plâns, furie!

Pieptul alb este coborât într-un mic mormânt. Este posibil chiar asta?! Ni se întâmplă asta cu adevărat?! Să fie un vis urât, lasă-mă să mă trezesc! Dar realitatea nu se va lăsa să plece. Se întâmplă și nu pot să o opresc.

Sunt credincios, dar propoziții de genul: „Domnul Dumnezeu a dat, Domnul Dumnezeu a luat.” „Ai un înger în ceruri”. Unde era Dumnezeu când a permis acest lucru?! Unde este dreptatea lui?! De ce trebuie să mă măsor zilnic spre cimitir?!

Nu pot rezista! Doare! Nici inima, nici mintea nu o pot înțelege. Aceasta este o lovitură pe care nicio mamă nu vrea să o experimenteze. Și nu contează dacă pierde un copil de două zile, un copil de zece ani sau un copil de treizeci de ani! Durerea este ireală! Brațele goale, ochii pentru plâns.

Cum le fac femeile care nu merită copii?! Au copii sănătoși care abuzează, bat, abuzează. Și eu. L-am pierdut pe al meu. De ce? De ce a trebuit să mi se întâmple?!

Dar am pentru cine să trăiesc. Am încă un fiu și un soț de trei ani, de care iubesc și am nevoie. În ele caut forță pentru viața următoare. Din cauza lor, trebuie să mă ridic și să lucrez în fiecare dimineață. Sunt zile mai bune, sunt zile mai proaste. Dar mai sunt și mai rele.

Poate că a fost ultima șansă de a fi din nou mamă. Am peste 40 de ani, șansele scad, riscurile cresc. Și după această experiență dureroasă, nu știu. Mi-e frică. Ce se întâmplă din nou?! Chiar nu mă mai puteam descurca!

Și așa mă tot întreb: de ce?
De ce trebuia să se întâmple?!
Și din nou, nimeni nu răspunde. Durerea nu dispare.
Lacrimile curg în continuare. Inima sângerează.