Congregații pentru Doctrina Credinței
Explicație despre avort *
Recent, Sfântul Scaun a primit multe scrisori de la personalități de rang înalt din viața politică și ecleziastică, informându-i că „a apărut confuzie în diferite țări - în special în America Latină - ca urmare a manipulării și denaturării Mons. Rina Fisichella, președinta Academiei Pontifice pentru Viață, despre tristul caz al „copilului brazilian”. În acest articol, care a apărut pe 15 martie 2009 în L’Osservatore Romano, a fost prezentată doctrina Bisericii, aplicată situației dramatice a copilului menționat. După cum s-a aflat mai târziu, actualul arhiepiscop al eparhiei, Olinda și Recife, J.E., s-a ocupat de acest caz cu o mare sensibilitate pastorală. Mons. José Cardoso Sobrinho. Congregația pentru Doctrina Credinței subliniază în acest sens că doctrina Bisericii despre avort nu s-a schimbat și nu se poate schimba. Această doctrină este exprimată în paragrafele 2270 - 2273 din Catehismul Bisericii Catolice în următoarele cuvinte:
„Viața umană trebuie să fie absolut respectată și protejată încă din momentul concepției. Încă din primul moment al existenței sale, unei ființe umane trebuie să i se acorde drepturile unei persoane, inclusiv dreptul inviolabil la viață al oricărei ființe nevinovate. „Înainte de a te forma în viața mamei mele, te știam, înainte de a ieși din pântece, te-am sfințit” (Ier 1: 5). „Membrele mele nu mi-au fost ascunse de tine, când am fost format în secret, țesut în adâncurile pământului” (Ps 139: 15).
Biserica a învățat încă din primul secol că fiecare avort indus este un rău moral. Această învățătură nu s-a schimbat. Rămâne neschimbat. Avortul direct, adică menit ca scop sau ca mijloc, contrazice grav legea morală: „Nu vei ucide un embrion prin avort și nici nu vei ucide un copil nou-născut” (Didaché 2: 2; SC 248, 148)., Doamne. Domnul Vieții le-a încredințat oamenilor sarcina nobilă de a proteja viața, care trebuie făcută într-o manieră demnă. Prin urmare, viața trebuie protejată cu cea mai mare grijă de la început; avortul și uciderea unui nou-născut sunt infracțiuni urâte „(AL DOILEA CONSILIU VATICAN, const. pastorală Gaudium et spes despre Biserică în lumea modernă, 51).
Cooperarea formală (conștientă și voluntară, nu doar materială) în avort este un păcat grav. Biserica pedepsește această crimă împotriva vieții umane cu pedeapsa canonică a excomunicării. „Oricine provoacă un avort care are loc efectiv se încadrează în excomunicarea impusă printr-o hotărâre pronunțată în prealabil [excommunicatio latae sententiae]” (CIC can. 1398), „prin însuși actul săvârșirii unui delict” (CIC can. 1314) și în condițiile stabilite de lege (cf. CIC can. 1323 - 1324). Biserica nu intenționează să restrângă domeniul milostivirii. Subliniază gravitatea infracțiunii comise și daunele ireparabile cauzate inocenților uciși, părinților săi și societății în ansamblu.
Dreptul inalienabil al oricărui individ inocent la viață este un element constitutiv al societății civile și al legislației sale: „Societatea civilă și puterea politică trebuie să recunoască și să respecte drepturile inalienabile ale persoanei. Drepturile omului nu depind de indivizi sau părinți și nici nu sunt o concesie din partea societății și a statului. Ele aparțin naturii umane și sunt inerente persoanei umane prin actul creativ în care persoana își are originea. Printre aceste drepturi fundamentale, trebuie amintit în acest sens dreptul la viață și inviolabilitatea corporală a fiecărei ființe umane de la momentul concepției până la moarte. Într-un moment în care o lege pozitivă privește un grup de ființe umane de protecția pe care ar trebui să le ofere legislația civilă, statul neagă egalitatea tuturor în fața legii. Atunci când statul nu își pune puterea în slujba drepturilor tuturor cetățenilor și, în special, a celor mai slabi, sunt în joc chiar bazele statului de drept. Ca o consecință a respectului și protecției care trebuie acordată copilului nenăscut din momentul concepției sale, legea prevede sancțiuni penale adecvate pentru orice încălcare intenționată a drepturilor sale (CONGREGARE PENTRU DOCTRINA CREDINȚĂ, inst.
În enciclica Evangelium vitae (25 martie 1995), Papa Ioan Paul al II-lea. a afirmat această învățătură de către autoritatea Păstorului Suprem al Bisericii: „Prin urmare, prin autoritatea lui Hristos dată lui Petru și succesorilor săi, în comuniune cu episcopii care au condamnat în mod repetat avortul și în consultarea prealabilă menționată anterior, avortul direct, că este, intenționat ca scop sau ca mijloc, este întotdeauna o tulburare morală gravă, deoarece este uciderea voluntară a unei ființe umane nevinovate. Această învățătură, care se bazează pe legea naturală și pe cuvântul scris al lui Dumnezeu, este transmisă de tradiția Bisericii și este predată în mod corespunzător și universal de către Magisteriu ”(62).
În ceea ce privește avortul în unele situații dificile și complexe, se aplică învățătura clară și precisă a lui Ioan Paul al II-lea: „Este adevărat că mamele experimentează adesea avortul dramatic și dureros, deoarece decizia de a scăpa de un făt conceput nu vine întotdeauna pentru motive pur egoiste și confort, dar își propune să protejeze anumite bunuri importante, cum ar fi propria sănătate sau un nivel de trai demn pentru ceilalți membri ai familiei. Uneori se tem că un copil conceput va trebui să trăiască în condiții atât de proaste încât se va îmbunătăți dacă nu se naște. Dar toate aceste motive similare, oricât de grave și dramatice, nu pot justifica niciodată privarea deliberată a vieții unei ființe umane nevinovate ”(Evangelium vitae, 58).
La determinarea tratamentului medical pentru a salva sănătatea mamei, trebuie făcută o bună distincție între două cazuri diferite: pe de o parte, există o intervenție care determină în mod direct moartea fătului, care este adesea denumită incorect un avort „terapeutic”, care nu poate fi permis niciodată, deoarece este o ucidere directă a unei ființe umane nevinovate; pe de altă parte, o intervenție care nu este abortivă în sine, dar poate avea ca efect secundar moartea unui copil: un efect secundar - nicidecum dorit sau intenționat, dar necesar - moartea fătului, acest act nu poate să fie descris ca un atac direct asupra vieții inocente. În astfel de circumstanțe, intervenția chirurgicală, precum și alte intervenții medicale similare, pot fi considerate permise și trebuie să aibă întotdeauna o valoare ridicată, care este viața, și nu poate fi amânată după nașterea unui copil sau să recurgă la o altă asistență eficientă ”(Pius XII, Adresă Frontului Familiei și Asociației Familiilor Numărate, 27 noiembrie 1951).
În ceea ce privește responsabilitatea profesioniștilor din domeniul sănătății, este necesar să reamintim cuvintele lui Ioan Paul al II-lea: „Profesia lor îi învață să protejeze și să slujească viața umană. În contextul cultural și social de astăzi, în care știința medicală și artele medicale par să-și fi pierdut dimensiunea etică internă inițială, sunt adesea puternic tentați să manipuleze viața sau să provoace direct moartea. Având în vedere această tentație, responsabilitatea lor crește imens, având cea mai profundă sursă și cel mai puternic sprijin în dimensiunea etică internă necesară a profesiei medicale, dovadă fiind jurământul hipocratic străvechi, dar încă actual, potrivit căruia fiecare medic este obligat să dea dovadă de cel mai înalt respect pentru viața umană și sfințenia ei. ”(Evangelium vitae, 89).