Reflecții asupra. al episcopului Ștefan în august 2013
Dragi frați și surori!
În Slovacia, obișnuiam să numim comoara credinței creștine „moștenirea părinților”. De-a lungul secolelor, rugăciunea a prins rădăcini și „Păstrează moștenirea părinților pentru noi, Doamne!” Când spunem această rugăciune, ne vine în minte amintirea Sfântului Chiril și a lui Metodie. Când vorbim despre credință ca moștenire, o înțelegem doar în sens figurat. Credința creștină nu este moștenită automat de la părinți și strămoși ca posesiuni materiale. Credința este transmisă din generație în generație de către părinți care le dau copiilor lor. Părinții creștini, tații și mamele, sunt primii misionari care duc și transmit mai departe mesajul Evangheliei descendenților care vin pe lume prin ei. Ei sunt principalii mediatori ai „moștenirii taților” pentru copiii lor.
Adesea ne referim la credință ca „credință familială”. Acest lucru este adevărat în două moduri. În primul rând, pentru că întreaga Biserică, ca o comunitate de credincioși în Hristos, își trăiește credința într-un mod familial. Biserica este o mare familie a copiilor lui Dumnezeu, în care trăim cu Dumnezeu ca fii și fiice ale sale și între noi ca frați și surori. Dar chiar și în sens mai restrâns, acest lucru este valabil pentru familia creștină, care este o biserică mică, o biserică dintr-o casă. În ea, credința familiei este realizată pe deplin și concret.
1. În Scriptură întâlnim adesea imaginea credinței familiale. Vechiul Testament menționează deja credința familiei lui Avraam și a familiilor altor strămoși ai lui Israel. Acest mod familial de a trăi credința s-a manifestat în venerarea publică a lui Dumnezeu în jertfele familiale, în rugăciune și mai ales în ascultarea de Dumnezeu.