familială

Hipercolesterolemia familială - una dintre cele mai frecvente boli moștenite autozomale dominante - se caracterizează prin colesterol LDL crescut, ateroscleroză accelerată și manifestarea prematură a bolilor cardiovasculare. Un număr mare de pacienți cu această boală nu sunt conștienți de dizabilitatea lor și nu sunt tratați în mod adecvat. Scopul proiectului MedPed FH este căutarea activă a pacienților cu hipercolesterolemie familială, screening în cascadă la membrii familiei lor și tratamentul adecvat ulterior și prevenirea manifestării premature a bolilor cardiovasculare.

Hipercolesterolemia familială (FH) este cea mai frecventă boală genetică care provoacă boli cardiovasculare premature și moarte. Această boală moștenită autozomală dominantă este caracterizat prin creșterea colesterolului LDL (LDL-C), ateroscleroza accelerată și manifestarea prematură a bolilor cardiovasculare (Goldstein, 1995). Faimoasa hipercolesterolemie a fost descrisă pentru prima dată de medicul norvegian Carl Müller în anii 1930 ca o boală caracterizată prin xantomatoză tendinoasă, colesterol ridicat, infarct miocardic la o vârstă fragedă și o apariție familială (Müller, 1938).

Denumirea de hipercolesterolemie familială este utilizată colectiv pentru hipercolesterolemia dominantă autozomală cauzată de mutații în trei gene cunoscute în prezent: gena receptorului LDL (așa-numitele mutații LDLR), gena apolipoproteinei B (mutația Arg3500Gln, cunoscută și sub numele de gena apoB-100 defectă la nivel familial FDB) și gena genei proproteinei subtilisin/kexin 9 (PCSK9) (Nordestgaard, 2013). Cu toate acestea, mai mult de 90% din cazurile de FH sunt cauzate de mutații ale genei receptorului LDL, cu> 1.200 mutații diferite ale genei LDLR identificate până în prezent. Proporția de FDB în populația pacienților cu diagnostic clinic de FH este foarte diversă în țările europene, variind de la 0 la 11%, în timp ce 9,7% găsite în Slovacia sunt comparabile cu datele din Republica Cehă și Polonia (Gašparovič, 2007) . Mutațiile genei PCSK9 apar la mai puțin de 1% dintre pacienții cu FH.

Deși mutațiile din toate cele trei gene au un tablou clinic similar (LDL ridicat, boli cardiovasculare premature, prezența xantomelor tendinoase), există o oarecare variabilitate în fenotipul clinic, atât între gene, cât și între diferite mutații ale aceleiași gene. La unele populații cu FH, pacienții cu FDB dovedit genetic au avut un fenotip clinic mai puțin sever decât alți pacienți cu FH (Vohnout, 2003; Nordestgaard, 2013). Cu toate acestea, nivelurile medii înregistrate de colesterol LDL la pacienții cu FH pot fi, de asemenea, afectate în mod semnificativ de diferite criterii clinice, pe baza cărora este determinat diagnosticul clinic de FH și este indicată o posibilă examinare a ADN-ului (Vohnout, 2001). La un număr semnificativ de pacienți diagnosticați clinic cu FH, niciuna dintre mutațiile descoperite până acum nu este identificată, ceea ce duce la luarea în considerare a altor gene potențiale responsabile de FH. În plus față de formele autosomale dominante de FH, a fost identificată recent o formă autosomală recesivă de FH (Zuliani, 1999).

Prezentarea clinică și incidența FH

În formă heterozigotă hipercolesterolemie familială, individul afectat moștenește o genă defectă de la un părinte și cealaltă, normală, de la celălalt părinte. Aceasta duce la metabolizarea insuficientă a LDL și la o creștere de aproximativ 2 ori a colesterolului LDL plasmatic. Colesterolul total la adulții netratați este de obicei cuprins între 8 și 15 mmol/l, colesterolul LDL 5-10 mmol/l, cu niveluri normale de triacilgliceroli și niveluri normale sau reduse de colesterol HDL (Hovingh, 2013; Nordestgaard, 2013; Rašlová, 2009).

Boala cardiacă ischemică manifestată clinic (CHD) apare de obicei la o vârstă medie de 45-48 de ani la bărbați și la 55-58 de ani la femei (OMS, 1999). Riscul de depășire a IM la vârsta de 30 de ani la un bărbat netratat cu heFH este de aproximativ 5 la sută, la vârsta de 50 50 la sută și la vârsta de 60 de ani 85 la sută. La femei, acest risc este de 1% până la 30 de ani, 15% până la 50 de ani și 50% până la 60 de ani (Illingworth, 1995). Prevalența bolilor coronariene la persoanele cu FH, dintr-un studiu publicat recent din Danemarca, a fost de 33%, jumătate dintre pacienții cu FH nefiind tratați cu o statină (Benn, 2012). Riscul bolilor coronariene la pacienții cu FH care nu au fost tratați cu statină a fost de 13 ori mai mare comparativ cu cei fără FH. Pacienții cu FH tratați cu o statină au prezentat acest risc de 10 ori mai mare, indicând o doză insuficientă de statină sau un început târziu al unui astfel de tratament. Acest lucru este confirmat de rezultatele sondajelor din mai multe țări, care au arătat că un număr mare de pacienți cu FH nu știu de boala lor și chiar și cei diagnosticați cu FH nu sunt adesea tratați în mod adecvat (Nordestgaard, 2013).

Deoarece nivelul colesterolului LDL este crescut de la naștere, un pacient cu FH este expus acestui factor major de risc pentru ateroscleroză pe viață, rezultând un risc foarte mare de boli cardiovasculare pe viață. Prin urmare, recomandările actuale ale European Society of Cardiology (ESC) și European Atherosclerotic Society (EAS) plasează automat pacienții cu FH în grupul cu risc cardiovascular ridicat, indiferent de prezența altor factori de risc și de riscul SCORE calculat (Perk, 2012; Reiner, 2011).

În formă homozigotă hipercolesterolemie familială, individul afectat moștenește o genă defectă de la ambii părinți, astfel încât dizabilitatea este și mai severă. Colesterolul total la pacient capătă valori mai mari de 15 mmol/l, de multe ori chiar în jur de 30 mmol/l. Colesterolul LDL este de aproximativ 4-5 ori mai mare decât la un individ sănătos. CHD se manifestă la acești pacienți în copilăria timpurie și mor din cauza tratamentului pentru un eveniment cardiovascular până la vârsta de 20 de ani fără tratament. Prevalența formei homozigote a FH este de aproximativ 1: 1.000.000 (Nordestgaard, 2013).